Recunosc, ma fascineaza povestile oamenilor simpli, trairile lor, idealurile si sacrificiile pe care le fac pentru a-si indeplini visele. Pe Suyara am intalnit-o aici, in Italia. Amandoua fusesem fals informate: eu credeam ca ea vine din Africa, ea stia ca eu vin din Romania, insa se astepta sa fiu de culoare. Insa, incet, incet, povestile s-au elucidate. Suraya este destul de reticenta la inceput, e politicoasa, insa nu lasa sa i se vada emotiile. Dupa cateva zile, observa ca nu sunt genul care sa scotoceasca cele mai nestiute secrete, desi imi doresc nespus de mult sa ii aflu povestea, intuind ca, dincolo de linistea pe care o afiseaza, Suraya ascunde emotii stiute numai de ea.
Asadar, Honduras, teritoriul pe care au trait celebrii si inteleptii maiasi, muream de nerabdare ca Suraya sa imi spuna povestea asa cum o stia ea, de la locul faptei. Aflu, cu dezamagire, ca previziunile maiasilor sunt privite cu suspiciune chiar de catre locuitorii Hondurasului, locuitori care au stiut cu certitudine ca nu avea sa vina sfarsitul lumii in 2012. A existat insa avantajul material, in sensul ca, in perioada premergatoare presupusului final al omenirii, mii de turisti din intreaga lume au vizitat vestigiile maiasilor, aducand un binevenit plus economiei. In rest, maiasii, spune Suraya, au fost stramosii intelepti, iubitori de natura si de tot ceea ce a oferit aceasta. Oameni simpli, iubitori de frumos, cu un imens respect pentru ceea ce a lasat divinitatea pe Pamant, maiasii au fost mereu intr-o continua concordanta cu copacii, cu ploaia, cu stelele si cu astrele cerului, insa nu au avut niciodata - spune Suraya - pretentia de a fi capabili sa prezica finalul omenirii.
Pe langa povestea maiasilor, mult mai cerebrala decat alte povesti pe care le-am mai ascultat de-a lungul timpului, Suraya incepe sa isi spuna, cu ezitare, povestea. Are 36 de ani si este cea mai mare dintre cei 9 frati ai sai. E prima data cand Suraya isi paraseste familia, prima data cand iese din micul ei univers si patrunde intr-o lume necunoscuta, insa o lume care poate aduce avantaje financiare mult mai semnificative decat cele din Honduras. Pentru ea, plecarea de acasa a insemnat traversarea oceanului, cu avionul, pentru 12 ore si intrarea pe teritoriul unui alt continent, cel European, cu o cultura diferita, insa intr-o tara in care limba vorbita se aseamana foarte mult cu limba sa (in Honduras se vorbeste spaniola).
Suraya a ajuns in Italia cu unicul scop de a face banii necesari pentru a plati calatoria spre SUA, pentru ca acesta este visul ei, sa ajunga in SUA, acolo unde mii de conationali de-ai sai muncesc si o duc destul de bine. Numai ca pentru a ajunge in SUA e nevoie de ani foarte multi, de o rabdare fara limite, si timpul nu e in favoarea nimanui, asadar, Suraya va trebui sa apeleze la un coyote. Ce este un coyote? Ei bine, daca la noi in tara, in perioada comunista, cand granitele erau trecute cu imense dificultati, se obisnuia sa se apeleze la o "calauza" - o persoana care te ascundea extrem de bine in masina si reusea sa te treaca granite - pentru a trece din America Centrala, din Honduras, in SUA, ai nevoie de un coyote, unul care cere cel putin o mie de euro ca sa te duca la destinatie (evident, ilegal).
Pentru o mie de euro, pentru a plati datoriile pe care le-a lasat acasa, pentru ca ea nu a avut banii pentru biletele de avion, Suraya munceste aici, in Italia, si face asta cu o demnitate si cu o forta incredibila. Stiu insa ca e o trasatura a maiasilor, aceea de a strange din dinti pentru a indeplini toate visele. Pana in jurul anului 1500, in Honduras - povesteste Suraya - locuitorii acelor tinuturi traiau in pace, in mijlocul naturii pe care o respectau pana la veneratie. Nimic nu parea sa le lipseasca, si apoi, dupa sosirea lui Cristofor Columb, in 1502, a urmat calvarul invaziei spaniole. Cu toate ca in 1821 cosmarul supunerii a luat sfarsit, Suraya spune ca tarii sale i-au fost furate, in aceste trei secole, cele mai insemnate bogatii, insa nimeni nu a reusit sa le fure comorile purtate in suflet.
Zilele acestea, Suraya spune tuturor cu mandrie ca, pentru prima data in foarte multi ani, Honduras participa la Campionatul Mondial si face asta cu mandrie. Poarta un tricou alb, pe care scrie cu albastru Honduras. Are un entuziasm pentru care o invidiez, nu pare sa fie afectata de distanta, pare mai tot timpul vesela.
Cu toate acestea, atunci cand abordam subiectul "mama", Suraya isi schimba privirea si cuvintele sale sunt rostite mai incet, de parca nu ar fi vrut sa trezeasca o durere care statuse pana atunci ascunsa, undeva in suflet. Imi povesteste despre momentul plecarii, cand mama si-a petrecut intreaga zi afara, ca sa nu o vada facandu-si bagajele, imi spune despre fratii ei care pareau pierduti si incapabili sa raspunda la telefon atunci cand suna si despre cum s-a dus singura la aeroport ca sa duca durerea despartirii numai ea, desi stia ca acasa la ea nu mai avea sa se auda baciata pentru foarte mult timp. Ar fi vrut sa isi consoleze mama, sa ii spuna ca numai asa poata sa stranga banii pentru a plati datoriile si pentru a plati un coyote care sa o duca in SUA, si cu banii de acolo sa isi ajute fratii. Ar fi vrut sa-i fi spus toate acestea, insa cuvintele pareau atat de mici, ca niste ace care nu ar fi facut nimic altceva decat sa sparga linistea aceea apasatoare… si a plecat asa, fara cuvinte.
Din cand in cand, Suraya se opreste din povestit si se preface ca stranuta, iar eu ma prefac ca nu-i vad lacrimile si trecem mai departe. Imi povesteste ca acolo, la ea acasa, oamenii sunt mult mai caldurosi si mult mai plini de viata decat in Italia. De sarbatori (si privirea sa devine din nou nostalgica) e multa voie buna si multe zambete, pe cand aici e totul de o neinteleasa sobrietate, de parca sarbatorile ar fi motiv de tristete, nu de veselie.
Suraya nu vrea sa ii fac fotografii, se afla ilegal aici si ar fi o tragedie pentru ea sa fie nevoita sa se intoarca acasa fara sa-si fi realizat visul. Inteleg teama sa si nu insist, ii spun doar ca vreau sa scriu despre ea, despre povestea ei, pentru ca lumea sa afle, sa stie ca nu doar noi, romanii, facem sacrificii, ci si alte nationalitati, fie ele din Europa sau de pe alte continente.
Daca in 1791, cand s-a realizat primul recensamant al tarii Honduras, populatia abia daca atingea 100.000 de locuitori, astazi rezultatele recensamantului releva cifre care se apropie de 8.000.000 de locuitori, insa Soraya spune ca aceste date nu sunt atat de precise. Exista familii cu foarte multi copii, familii care au refuzat sa-si declare datele la recensamant, familii care nu si-au declarat copiii, nefacandu-le certificate de nastere, si exista foarte multi hondurieni plecati peste hotare, cei mai multi in SUA, Spania si, mai nou, in alte tari europene, precum Italia, Norvegia, Elvetia.
Cand imi povesteste despre tara ei si despre familia ei, Suraya are un licar de speranta in ochi. Spune ca, dupa ce-si va fi implinit visul de a ajunge si de a munci in SUA, se va intoarce in tara sa natala, pe plajele de langa Marea Caraibilor, acolo unde, impreuna cu familia si prietenii, danseaza samba si baciata, printre valurile blande si mereu calde ale marii. Nu doar oamenii de aici sunt primitori, ci si marea - spune Suraya -, iar eu ma si imaginez intr-un avion traversand Oceanul Pacific si ajungand acolo unde au pasit, demult, inteleptii maiasi… Dar pana atunci nu-mi ramane decat sa ma bucur ca am descoperit un minunat secret – acela ca fiecare om este o incredibila poveste. (Rodica Puscasu, Foto: Wikipedia)
Arata formular/Ascunde
Scrie-ne despre Romania ta! Trimite-ne si fotografiile sau filmele tale cu locuri, oameni, situatii sau intamplari din Romania pe adresa 
Poti castiga premii constand in 
Descopera Romania asa cum au vazut-o, au simtit-o sau au iubit-o cei care au avut curajul sa ne spuna opiniile si visele lor sau sa ne trimita imaginile si sperantele lor. 
Asteptam materialele tale pe adresa