Informatii generale
Geografia si clima
Istoria veche
Istoria secolelor XX-XXI

Istoria veche
Numele pare sa vina din greaca, Syrioi desemnand in greaca fara distinctie pe toti asirienii, sau de la numele Siryon dat de sidonieni Muntelui Hermon. In Antichitate, Siria reprezenta intreg teritoriul din estul Mediteranei, dintre Egipt si Arabia, in sud, si Cilicia, in nord, incluzand si Mesopotamia. In timpul Imperiului Roman, era impartita intr-o serie de provincii, Iudeea numita, apoi Palestina, corespunzand Israelului si Iordaniei de astazi, Fenicia, corespunzand Libanului de astazi, dar incluzand si Damascul, Siria si Mesopotamia.
Siria de astazi reprezinta doar o mica parte a teritoriului ce purta acest nume in Antichitate si care facea legatura intre trei continente. Pentru a evita confuzia intre statul sirian de astazi si acest teritoriu din epoca prestatala, a fost introdusa denumirea de Siria Mare. Siria Mare, ocupand o pozitie vulnerabila intre mare si desert, cu dusmani puternici in nord, sud si est, a reprezentat un continuu camp de batalie, reusind rareori sa se guverneze singura. La inceputul secolului al XX-lea mai cuprindea inca, in afara teritoriului de astazi al Siriei, si Libanul, Iordania si Israelul.
De-a lungul istoriei, a fost pretuita ca o oaza cerealiera. A beneficiat enorm datorita diversitatii culturale a popoarelor care au trecut si in parte au ramas in zona, contribuind la remarcabila inflorire culturala si spirituala.
In 1.400 i.H., orase precum Damasc (Dimashq), Alep (Halab), Hama (Hamath), Byblos (Gubla), Joffa (Joppa), Homs, Gaza, Tyre (Sur) si Sidon erau deja in plina dezvoltare.
Deoarece Siria Mare era condusa, in general, de straini, locuitorii se identificau in special cu propriul lor oras, ceea ce a facut ca si astazi fiecare oras sa prezinte un caracter socio-politic propriu.
Locuita deja din neolitic cu 10.000 de ani i.H. si mai departe in epoca bronzului, Siria Mare este mentionata de egipteni deja din mileniul al patrulea i.H., urmand apoi consemnarile sumeriene. Relatiile comerciale intense intre zona Anatoliei, zona Mesopotamiei si Egipt au condus la o rapida dezvoltare a Siriei Mari.
Dominant se pare ca era regatul Ebla, orasul stancilor albe, cu privire la care principala descoperire arheologica a avut loc in 1975 la Tall Mardikh, la 64 km de Alep. Se pare ca era vorba de un mare imperiu semitic infiintat in jur de 3.000 i.H. si care prin 2.500-2.400 i.H. se intindea de la Marea Rosie pana in nodul Turciei, la Marea Neagra si pana in estul Mesopotamiei. Descoperirea are si o alta semnificatie importanta. Se credea ca amorita ar fi fost cea mai veche limba semitica, dar descoperirea a evidentiat o limba paleo-canaanita mult mai veche. 
Principalul dusman din Mesopotamia de sud, Akkad, care a inflorit in jur de 2.300 i.H. a reusit sa distruga prin anii 2.300-2.250 i.H. atat Ebla, cat si Arman, care se presupune ca ar corespunde cu Alep de astazi. In 1.600 i.H., Egiptul reuseste sa aduca intreaga Sirie Mare sub suveranitatea sa. In secolele urmatoare a crescut presiunea asiriana si cea hitita. In afara de amoriti un rol important l-au jucat si canaanitii.
Fenicienii, cei mai mari negustori ai apelor Mediteranei, s-ar putea, dupa unele pareri sa reprezinte descendentii amestecului populatiei siriene de pe coasta cu canaanitii. Imbunatatind ambarcatiunile, precum si uneltele si armele de fier, au reusit sa domine comertul maritim si sa infiinteze o intreaga retea de orase independente, raspandite in intreaga arie a Mediteranei, cea mai importanta fiind Cartagina, si au descoperit Oceanul Atlantic. Numele le este asociat vopselii de purpura pe care o extrageau din molustele ce cresteau in acea perioada pe coasta Siriei. Pretul imens al acestei vopsele, ce a devenit o culoare regala, a adus fenicienilor si noilor orase independente o imensa prosperitate. Din punct de vedere cultural nu putem uita ca fenicienii au introdus alfabetul cu 30 de litere, pe care l-au preluat grecii, simplificandu-l si introducandu-i vocalele.
Aramaenii s-au stabilit in Siria Mare la sfarsitul secolului 13 i.H, infiintand regatul Aram, Siria biblica, deschizand comertul cu Asia de sud-vest. Damasc a cunoscut o inflorire spectaculoasa, dar tot atunci au construit imensa fortareata de la Alep care a rezistat pana astazi. Aramaenii au simplificat alfabetul fenician, iar limba aramaica, vorbita si de Hristos, a devenit limba comerciala a intregului Orient Mijlociu si limba oficiala a Imperiului Persan, astazi nemaifiind vorbita decat de o populatie restransa de la granita Siriei cu Libanul, iar un dialect al acesteia fiind folosit in Biserica Ortodoxa Siriana.
In secolul VIII, Siria Mare nu a mai rezistat atacurilor puternicului Imperiu Asirian, pentru ca in secolul VII sa urmeze babilonienii, iar in secolul VI, Imperiul Persan, sub care au avut o partiala autonomie, asa cum aveau sa-si pastreze, in cele mai multe situatii pana la castigarea independentei in secolul trecut.
Dupa cucerirea Persiei de catre Alexandru cel Mare in 333 i.H., zona a intrat sub influenta culturala, a ideilor si institutiilor din vest. La moartea lui Alexandru, imperiul a fost divizat intre cei cinci generali ai sai, generalul Seleucus preluand tinutul ce cuprindea si Siria Mare. Au urmat trei secole in care conducerea a apartinut Seleuciziilor. Regatul condus de ei a fost numit mai tarziu Regatul Siriei, cu capitala la Damasc. Seleucus a numit mai multe orase dupa mama sa Laodicea, cel mai mare fiind Latakia, principalul port al Siriei. Foarte multi greci au emigrat aici, dezvoltandu-se aici un helenism de rasarit caruia ii datoram importante dezvoltari in stiinta, filosofie si jurisprudenta, iar comertul s-a extins, cuprinzand Europa, India si Orientul Indepartat.
Sub Imperiul Roman prosperitatea a continuat. Orasul sirian Antioch, pe cursul de rasarit al raului Orontes, in Turcia de astazi, aproape de granita cu Siria era al treilea oras ca marime dupa Roma si Alexandria. Cu o populatie ce se pare ca a atins 500.000 de locuitori, reprezenta un important centru comercial si industrial. Populatia Siriei probabil ca nu a mai atins asemenea dimensiuni pana in secolul al XIX-lea. In special, in secolele II si III d.H. reprezenta una dintre cele mai importante provincii romane. Imparatul roman Alexandru Severus, 222-235, era sirian, la fel precum si varul si predecesorul sau Elagabulus, 218-222, familia sa jucand un rol important in slujirea zeului soare, El-Gabal la Emesa, in Siria la Homs. Tot sirian a fost si Marcus Iulius Filipus, 244-249.
Sistemul de taxe bazat pe productivitatea solului introdus de ei s-a pastrat in linii mari pana in 1945. Pana la venirea romanilor, sirienii dezvoltasera deja irigatiile, alfabetul si astronomia. Romanii au realizat in plus constructii grandioase, apeducte si drumuri ce au ramas in folosinta pana in timpurile moderne.
Siria a jucat un rol semnificativ si in istoria crestinismului. Originea si activitatea Apostolului Pavel sunt direct legate de Taurus, Damasc si de Antioch unde a infiintat prima biserica crestina organizata. Dupa ce Imparatul Constantin s-a mutat din Roma in rasarit, la Constantinopole, Siria Mare a fost impartita in doua provincii, Siria Prima, cu capitala la Antioch, cuprinzand si orasul Alep, si Siria Secunda, adesea condusa din Hamah. La randul ei, Siria Secunda a fost impartita in doua districte, Fenicia Prima, cu capitala la Tyre, din care cea mai mare parte formeaza astazi Libanul, si Fenicia Secunda condusa din Damasc.
Majoritatea conducatorilor din aceasta perioada erau arabi crestini, loaiali Bizantului. Conflictele dintre bizantini si persi au transformat adesea Siria intr-un teatru de razboi. In secolul al VII-lea, Bizantul a incercat sa forteze o crestinare in masa a populatiei, dar fara succes. In schimb, pe masura ce razboaiele cu persii le-au golit vistieria, au incetat sa mai sustina populatia araba crestina ce apara stepa siriana, deschizand calea islamului ce se extindea din sud. In secolul al IV-lea, Imparatul Theodosius a distrus templul lui Jupiter din Damasc si a construit o catedrala inchinata lui Ion Botezatorul, dar, probabil, cea mai mare constructie crestina realizata inainte de secolul al X-lea o reprezinta impresionanta manastire de la Dayr Siman de langa Alep, ridicata de Simeon Stylites in secolul al V-lea.
In primele decade ale secolului al VII-lea, Mohamed, un comerciant din Mecca, ce avea sa devina Marele Profet, a convertit multi arabi la o noua religie, islamul. In 629, a aparut o expansiune a musulmanilor arabi spre tinuturile din nordul Peninsulei Arabe. Datorita inaltului prestigiu de care se bucura Damascul, aceasta zona era numita de catre arabi Tara Demnitatii, Bilad Al Sham, iar sirienii - Shammis. Bizantul fiind deja slabit, Damascul a capitulat in 635 in fata marelui general musulman, Khalid ibn al Walid. 
Dupa moartea Profetului Mohamed, conducerea credinciosilor i-a revenit, din 632 pana in 634, lui Abu Bakr, primul calif ortodox, apoi lui Umar, 634-644, al doilea calif, care a reorganizat conducerea provinciilor cucerite. Al treilea calif a fost Uthman, 644-656, in timpul caruia s-a definitivat Coranul. Dupa asasinarea acestuia a urmat Ali, implicat in mai multe razboaie de succesiune, fiind si el asasinat la Al Kufah, in 661.
Atunci Muawiyah, guvernatorul Siriei, s-a autoproclamat calif si si-a stabilit capitala la Damasc, Siria fiind condusa in continuare de dinastia Umayyad, 661-750. Razboaiele victorioase spre est, sud si vest, iar in nord luptele purtate cu Bizantul, au facut sa fie considerat arhitectul imperiului islamic si un geniu politic. A creat o armata profesionista, o flota, un guvern eficient, un sistem postal si un sistem eficient de control financiar. A avut o deosebita solicitudine fata de crestinii sirieni promovati in cele mai diferite functii, acordand o atentie speciala oamenilor. Imaginea lui sugereaza astazi o combinatie de noblete si marinimie, de toleranta si autodisciplina, dar in primul rand de expertiza politica. Toate acestea i-au asigurat succesul si i-au permis sa aduca prosperitate Siriei, sa infiinteze o dinastie care pana in 732 cucerise Spania si orasul Tours in Franta, ajungand in est pana la Samarkand si Kabul, depasind cu mult granitele Imperiului Roman. Astfel Damascul a dobandit o glorie si un respect neegalat printre orasele secolului al VIII-lea. In timpul dinastiei au fost construite superbe palate si moschee in toata Siria, dar mai ales in Damasc, Alep si Hims.
Siria a primit astfel un guvern militar, fiind preluat modelul bizantin in privinta autoritatii depline acordate guvernatorilor locali. Initial, nu s-a exercitat o presiune propriu-zisa de trecere la islam. Continuand traditia Imperiului Roman si a monarhiilor bizantine, legea invingatorului, acum cea musulmana, era aplicata doar celor de aceeasi credinta sau nationalitate cu a cuceritorilor, celelalte comunitati religioase, numite si milla, supunandu-se propriilor legi administrate de liderii lor religiosi, un sistem care a prevalat in islam si a supravietuit in codurile Siriei.
In acesti 89 de ani, limba araba a inlocuit aramaica, majoritatea sirienilor au devenit musulmani, au fost construite spitale si canale subterane pentru a aduce apa in orase, s-a dezvoltat comertul, inregistrandu-se o prosperitate atat intelectuala, cat si economica. Multi evrei si crestini educati au fost angajati in seviciile califatului, au practicat medicina, alchimia si filosofie. Mai tarziu, puterea a inceput insa sa se degradeze, in special din cauza coruptiei si totaritarismului, a conflictelor interne si a revolutiilor popoarelor din zonele cucerite, dinastia Umayyad fiind in cele din urma, si in urma presiunii venite din nordul Iranului, rasturanta in 750 si inlocuita de dinastia Abbasid. In 887, Tulunidzi venind din Egipt au anexat Siria, fiind inlocuiti mai tarziu de Hamdanidsi, originari din Alep. In 1094, au fost infranti de musulmanii turci.
Intre 1097 si 1144, datorita fragmentarii politice a zonei, cruciatii au infiintat cu usurinta principatele Edessa, in nord-estul Siriei, Antioch, Tripoli si Regatul Latin al Jerusalimului. Infrangerea la Edessa a venit in 1144, pentru ca apoi domeniul sa fie extins de la Alep la Mosul. Dupa ce a murit ultimul calif siit fatimid, Nur ad Din a eliminat sectarismul sunit-siit, care le slabise forta si facuse posibile victoriile cruciatilor, si a proclamat jihadul ca o forta de unire a tuturor arabilor din Siria Mare si pana in Egipt si pentru a cuceri Ierusalimul, al treilea oras ca importanta religioasa pentru musulmani. Kurdul Saladin este cel care a realizat acest plan in 1189. Comportarea sa si controlul asupra trupelor la cucerirea Ierusalimului i-au atras epitetul de floare a cavalerismului islamic. La moartea sa, a murit de malarie, in 1192, imperiul sau s-a destramat, Siria fiind impartita in mai multe mici dinastii cu centrul in Alep, Hamah, Homs si Damasc.
In 1260, mongolii cu o puternica armata de 100.000 de oameni, condusi de Hulegu, cuceresc Alep si Damasc, distrugand orase si irigatii, dupa care Hulegu trebuie sa se reintoarca in China din cauza unei dispute de succesiune, la conducerea locala ramanand Kitbugha, un crestin mongol. Apoi, egiptenii au reusit sa-si extinda imperiul de la Nil pana la Eufrat, lasand in urma citadele si monumente ce au rezistat pana astazi. Insa luptele cu mongolii au continuat si in 1400, Timur Lenk, cucerind Alep si Damasc, a trecut tara prin foc si sabie.
In 1516, Sultanul Turciei Otomane a castigat o importanta batalie la Alep, Siria devenind o provincie a noului imperiu. Otomanii erau o populatie nomada din centrul Asiei, convertiti la islam in secolul al VIII-lea de catre umaiazi si care, condusi de Uthman, au infiintat in 1300 un principat in nord-vestul Turciei. Dupa 50 de ani invadau Europa, in 1453 cucerind Constantinopolul, iar in secolul al XVI-lea, intregul Orient Apropiat, majoritatea lumii musulmane ramanand sub conducerea lor pana la caderea Imperiului in Primul Razboi Mondial.
Din 1516, otomanii au condus Siria cu puteri nelimitate prin intermediul pasalelor, care detineau atat autoritatea militara, cat si administrativa, dar conduceau micile districte prin intermediul cate unui turc sau a cate unui arab loial, astfel ca in perioada otomana exista un contact direct cu sirienii care intrasera in serviciul guvernamental sau studiasera in universitatile turcesti. In acelasi timp, turcii au respectat araba, ca o limba a Coranului, si pastrarea legilor locale ale celui invins, inclusiv pentru celelalte comunitati religioase care se administrau din multe puncte de vedere singure, iar Damascul a capatat un rol si o semnificatie religioasa deosebita datorita nenumaratilor pelerini ce se opreau aici in drumul lor spre Mecca. Dar economia a regresat, populatia a scazut cu 30% si au disparut sute de sate; in secolul al XIX-lea, in zona Alep mai fiind locuite doar o optime dintre acestea. Doar actualul teritoriu al Libanului a cunoscut un anumit progres datorita relativei independente a emirului de atunci.
Cu toate acestea, Siria a continuat sa atraga negustorii din Europa, odata cu ei venind si misionari, profesori, oameni de stiinta si calatori, si, pentru o vreme, Alep a eclipsat Damascul, rivalitatea dintre ele pastrandu-se pana astazi. Tari precum Franta, in 1535, sau Anglia, in 1580, au cerut diferite drepturi pentru cetatenii lor si pentru crestinii protejati de ei, care in timp s-au transformat in diferite semiautonomii. Astfel, britanicii au infiintat in 1580 Compania Levant in Alep, iar la sfarsitul secolului al XVIII-lea rusii au cerut drepturi de protectie fata de comunitatea ortodoxa.
Imperiul Otoman a intrat in declin din secolul al XVIII-lea, lucru de care puterile europene au inceput sa profite din secolul al XIX-lea, atat din punct de vedere militar, cat si politic. Are loc actiunea militara a lui Napoleon in Egipt. In Siria are loc o miscare a crestinilor maroniti care evoluand spre sud intra in conflict cu druzii care masacreaza 10.000 de maroniti, in 1860. Franta trimite trupe si, prin acordul cu Inalta Poarta, Mount Lebanon este pentru prima data separat oficial de Siria, in 1861, iar administratia lui intra treptat sub controlul Frantei.
Siria incepe sa cunoasca o revigorare economica datorita capitalului european, de exemplu, caile ferate fiind construite in mare parte cu capital francez.
Datorita acestor presiuni, in secolul al XIX-lea otomanii au incercat sa introduca diferite reforme. Sub conducere egipteana, din 1831 in 1839, s-a creat in Siria o conducere centralizata si s-a incercat o reforma juridica si a taxelor, dar nepopularitatea acestora a contribuit la schimbarea pasei Ibrahim, iar urmatoarele reforme ale sultanului turc Mahmud II si ale fiului sau s-au petrecut mai mult in teorie, avand efecte reale doar pe arii restranse. Dar, in aceasta perioada, au avut loc si colonizarea granitelor Siriei, cultivarea a noi terenuri si asezarea triburilor de beduini.
Sultanul Abdul Hamid II (1876-1909) si-a cucerit reputatia de cel mai opresiv sultan otoman. Oponentii sai au murit suspect, taxele au crescut. A incercat sa castige loaialitatea supusilor musulmani lansand ideea pan-islamismului si terminand in 1908 calea ferata dintre Istanbul si Medina. Cruzimea sultanului si a administratiei sale, pe fondul cresterii influentei culturale a vestului, au reprezentat primul pas spre nationalismul arab.