Va scrie o mama a doi copii, sotie si prietena in acelasi timp. Sunt multe lucruri care il face pe om sa mediteze si sa incerce sa schimbe ceva in viata. Intamplarea mea a fost acum patru ani, cand puteam sa fiu moarta din cauza unora care nu stiu sa puna un diagnostic corect. Norocul meu a fost de Sus, am mai avut zile sa traiesc. Am avut o sarcina extrauterina si medicii din Bucuresti si Pitesti nu au stiut ce am, noroc cu o asistenta, care si-a dat seama. Dar pana i-a facut atenti pe doctori sarcina s-a spart in mine si va dati seama ce a urmat.

Pentru mine, Romania viitorului as vrea sa imi ofere siguranta unui loc de munca conform studiilor, gasirea unui job conform pregatirii, cu un concurs pe bune si facultati pe care sa nu le faci doar de dragul de a le face si apoi cei de acolo sa iti dea un sut in fund si sa iti zica: Multumim ca ti-am luat banii, acuma cara-te, sa nu te mai vedem, ca avem pe altii de jecmanit (asta daca nu cumva ai reusit ca prin taticu sa le atragi vreun contract de sponsorizare ceva sau ai pupat pe careva acolo unde nu il bate soarele 4 sau 6 ani cu tot cu master, pentru ca nu mai e valabil ce am zis, si atunci cand vei termina, vreun profesor sau decan va suna pe cutarica sa te angajeze sau te va baga la un doctorat ceva, ca sa mai ramai pe la ei, si fii sigur ca esti intrat inca dinainte de perioada de inscriere... ca acum la noi sunt locuri putine pe noul sistem, iar baietii buni sunt mereu pe faza).

Oficial, tatuajul reprezinta acea deformare a pielii prin aplicarea de tratamente artificiale; a aparut, spun cartile, inca de acum 5.000 de ani. In prima faza, tatuajul s-a folosit in ascunderea cicatricilor, constituind apoi parte integranta a ritualurilor tribale. Multe s-au mai schimbat de atunci si pana acum, insa dorinta aceea arzatoare de a se modifica corporal, conform propriilor criterii, a ramas la fel de prezenta. Astazi, tatuajul e trendy, atat de trendy printre adolescenti si tineri, incat cine nu il are, cine nu isi dezvaluie omoplatii captusiti de colti de vampiri sau bratarile ce par niste ghimpi nici nu ar trebui sa paseasca in cluburi. Asadar, astazi, tatuajul marcheaza acea parte trendy a societatii. Fie ca esti emo, fie ca aderi la curentul hip-hop, esti si vrei sa te vada lumea ca "diferit", iar diferit poti deveni accesorizandu-te (cu sau fara voia parintilor) cu un tatuaj.

Luna decembrie a fost o luna de cosmar pentru mine. Cu toate ca in noiembrie am aflat ca voi fi mamica, in luna decembrie, Mos Nicolae mi-a luat, in seara de 5 decembrie, ce aveam mai de pret in burtica, am pierdut sarcina. Si de parca nu era de-ajuns, pe 6 decembrie am aflat ca am hepatita B. Doua saptamani am fost distrusa, am stat la pat cuibarita, cu ochii in lacrimi si strigand de ce numai noua, de ce la noi vin lucrurile rele mereu. Acum am facut analizele si pe 3 februarie o sa avem rezultatul, dar, cu toate problemele astea, am jurat ca voi fi mai buna, mai intelegatoare. Medicul ginecolog ne-a dat aprobarea ca in luna februarie sa incercam din nou sa avem un bebe, bebe 2, ca mai am un baietel nazdravan, asa ca, cu tarie in inima si in suflet, incep o batalie cu hepatita, dar si cu speranta ca voi fi iar fericita avand un bebe. (Mihaela Ciocoiu)

Acum multi ani am asistat intamplator la o discutie dintre niste rude si un cuplu care dupa o viata petrecuta prin ambasade, ca diplomati, au hotarat sa prinda radacini undeva. Au ales Targu Mures deoarece era singurul oras unde exista SMUR(D). A fost primul contact cu un alt mod de viata, a fost prima data cand auzeam de voluntariat si de donatiile dezinteresate facute de locuitorii unui oras. Lucrurile au evoluat aidoma unui bulgare de zapada, auzeam la stiri de inca o statie SMURD, de o ambulanta echipata sau de inca un elicopter.

Oricat am incerca sa dam vina pe guvernare, pe legi, constitutii… si alte sisteme fara de care lumea aceasta nu ar putea trai, trebuie sa ne trezim si sa realizam ca viitorul acestei tari si al nostru depinde in cea mai mare parte de modul in care ne crestem astazi copiii. O misiune de maxima seriozitate si un adevar deloc de neglijat: copiii de azi sunt Romania de maine, iar daca vrem o lume mai buna, trebuie sa ne hranim cu bunatate.

Am cunoscut odata un mare om... dr. Marinescu - Clinica Panait Sarbu (Maternitatea Giulesti). Dar sa incep cu inceputul. Imi doream extrem de mult un copil, o fetita. Dupa tratamente indelungate, dupa alte si alte analize facute in Bacau, medicul meu mi-a spus: m-am intalnit la un seminar cu doctorul Marinescu, i-am povestit cazul tau, nu ai vrea sa mergi la el? Si n-am mai stat pe ganduri! Era noiembrie 2004. Cand am intrat in spital m-a deprimat vechimea acestuia si m-am intrebat ce caut acolo, dar apoi, cand am cunoscut mai bine locul, mi-am pus toate sperantele in spital si in doctori, femei din toata tara venisera acolo increzatoare ca isi vor rezolva problema.

Vreau sa va povestesc despre mine, o persoana putin amabila cu oamenii si nefiresc de distanta si nemiloasa cu animalele. Nu prea existau fiinte care sa ma induioseze sau cadavre pe care sa nu calc... Pana cand intr-o zi cand o colega mi-a adus intr-o punga de hartie un catelus care abia implinise o luna de viata si nici nu stia sa latre. Ipocrita, i-am zambit colegei si i-am multumit pentru dar, gandindu-ma deja pe langa care tomberon sau scara de bloc sa il abandonez.

Monumentul "Semn Dacic" (Sabia Dacica – Falx Dacica) este creatia sculptorului Nicolae Adam si reprezinta cea mai redutabila arma de lupta a stramosilor nostri. Monumentul anunta intrarea in Orastie, fiind amplasat pe partea dreapta, in sensul de mers al DN7 dinspre Simeria spre Orastie, simbolizand totodata poarta de intrare in inima civilizatiei dacice din Muntii Orastiei. Argumentul decisiv al lucrarii l-a constituit simbioza daco-romana realizata in urma celor doua razboaie (101-102, 105-106).

Era parca in vara lui ’85, vacanta mare pentru gasca noastra mica de liceeni trecuti de treapta si mutati pe treptele blocului. Ne luptam c-o arsita uscata pe care-o fentam cu socata rece facuta de mama-n casa, cu cate-un Cico la cofetaria de la sosea sau – ocazie rara – cu o vafa de fistic. La amiaza, tusti in casa, prea dogorea asfaltul... tzrrrrrrrrrr telefonul: Alo? Nici un glas, dar incepe – memorabil atunci ca si acum – Smoke on the water al lui Purple: tam-tam-tam, tam-tam-tam-tam, tam-tam-tam, tam-tam. Uau! La saispe ani e ceva sa-ti vina zeii rock in sufragerie, la Rosiori. Curge piesa, merge riff-ul ca uns, vin si ultimele acorduri si poc! DJ-ul anonim inchide fara sa scoata o vorba.

Prima intalnire care mi-a schimbat radical viata s-a petrecut cand eu aveam 14 ani. O vecina care m-a indragit mi-a devenit confidenta, m- a ajutat sa ies din mediocritate, m-a invatat ce inseamna moderatia si echilibrul. Am facut meditatii in clasa a 8-a si am indragit literatura datorita ei. L-am adorat impreuna pe Eminescu, impreuna am deschis poarta spre Dumnezeu, spre iubirea de semeni. Intalnirea aceasta a determinat o alta intalnire, cea cu sotul meu, intalnire fasta, o intalnire speciala, pe care prietena mea a considerat-o inceputul unei frumoase povesti, chiar daca au fost persoane “bine intentionate”, care nu dadeau sanse relatiei noastre ce dureaza de mai bine de 13 de ani.

Romania mea e cea a copilariei, cand mergeam la sanius sau lipeam nasucul de geamul cu floricele de gheata, cand coceam turte cu mamaia si le faceam cu nuca, cand mergeam la colindat cu globul facut de tataia (schelet din placaj imbracat in hartie creponata, lumanarica inauntru), cand ma dadeam pe gheata pe paraul inghetat, cand ma trageam in scranciobul agatat de craca unui par.

Nu sunt multe tari in lume care sa se poata bucura de resursele Romaniei. Un motiv pentru care pamanturile noastre au tentat mereu pe altii si pentru care multi strabuni de-ai nostri si-au dat viata. A ne plange de mila asadar pare si hilar, si ridicol. Avem tot ce ne trebuie, ne mai lipseste vointa reala de a face. Cel mai important factor in vederea unei reale schimbari il vad investitia in factorul uman si mai cu seama in romanii plecati in afara. Un prieten roman plecat prin strainatate spunea mereu ca cei de acolo fie au plecat pentru a-si face un rost, fie pentru a uita de sine.

Cred ca sanatatea oamenilor este cea mai mare avutie, de aceea doctorul Arafat a incercat sa realizeze ceva pentru generatiile ce vor urma , dar se pare ca cei de la conducere au incercat sa deterioreze efortul depus de acest doctor, ba mai mult, aducand la adresa acestuia o serie de injurii. Demisia lui Raed Arafat nu pare sa fie intampinata cu bucurie in sistemul sanitar, cunoscut ca fondator al SMURD - serviciului medical de urgenta unic in Romania. De 22 de ani incoace, guvernele noastre nu au reusit sa faca nimic, sa fim rigurosi, sa nu ne dam batuti la orice zvon, ci sa ne sustinem ideile, sa ne aparam sistemul sanitary, mai ales in domeniul urgente.

Am distribuit si eu link-ul pe facebook despre „Stop desfiintarii SMURD!”. De ce am facut acest lucru...
In primul rand, apreciez acest serviciu, cred ca este cel mai important serviciu, deoarece viata unui om nu poate fi salvata decat prin interventia corecta si rapida! In al doilea rand, SMURD a intervenit la toate solicitarile de urgenta, cum ar fi: accidente rutiere, explozii, accidente de munca sau casnice (caderea de la inaltime sau electrocutarea), stari de inconstienta, ce includ si stopuri cardiorespiratorii, suspiciuni de infarct, dar si accidente cu multiple victime.

Este adevarat, nu sunt tanar, dar ceea ce se intampla astazi nu am mai vazut... Acum cel putin in zona Bucurestiului au cazut in jur de 30 de centimetri de zapada. Vorbim de stratul mediu, si nu de maximul viscolit. Este o cadere minora de zapada. Vantul de 60-80 de kilometri pe ora nu este iarasi nimic neobisnuit in iernile noastre. Iarna adevarata a fost in '54, dar a fost mult mai bine manageriata. Si nu sunt un nostalgic, ci dimpotriva. Am fost oripilat de acele vremuri, dar nu mi-as fi imaginat ca o sa traiesc spectacolul actual… Am prins viscol si ger in luna octombrie. Dar, la noi, in loc ca dotarea sa fie de la an la an mai buna, e mereu mai proasta. Degeaba se plange toata lumea de vremea apocaliptica. Este o vreme absolut normala pentru ianuarie! Dar imaginile de pe soselele noastre sunt demne de un film modern prezentand apocalipsa…

Era frig si vantul ne spulbera fulgii de zapada in fata. Nu se mai auzeau copitele cailor, asa ca altadata, pe vremea cand la han te intampina cealalta Ancuta. Acum se auzeau doar masinile care treceau in viteza pe E85. Multe s-au schimbat la Hanul Ancutei, insa atunci cand privesti cu ochiul sufletului, parca il vezi pe calugarul Gherman povestind celor prezenti in han despre drama lui Haralambie, haiducul ucis de propriul frate. Inchid ochii si vad linistea care s-a lasat peste toti cei prezenti, o liniste – asa cum spune insusi marele narator Sadoveanu – neobisnuita pentru un han. Pe vremea aceea, se pare ca oamenii erau mai simpli si mai sufletisti, mai sensibili la suferintele altora.

Atrasa de mica de farmecul si culorile Asiei, am aterizat pe taramuri singaporeze in ianuarie 2008, pentru ceea ce eu credeam ca va fi o experienta de un an intr-un internship. Au trecut 4 ani si sunt inca aici, pentru ca nu ma pot desprinde de locurile acestea speciale si pline de farmec si suflet. In acesti 4 ani am avut ocazia sa traiesc in Singapore si China si sa calatoresc in tari precum Malaiezia, Indonezia, Filipine… Ce am invatat in Asia? Ca oricat de diferiti sunt oamenii (in ceea ce priveste rasa, cultura, traditii, istorie), intr-un final, ceea ce ne leaga e mult mai puternic, si anume faptul ca suntem cu totii fiinte umane, cu aceleasi tipuri de dureri si bucurii. Faptul ca atunci cand iti doresti cu adevarat un lucru, el iti va iesi in cale. Faptul ca a fi bun cu cei din jur fara a astepta nici o recompensa e printre cele mai minunate lucruri pe care le poti face in viata.

Uneori, oboseala fizica si cea psihica pun stapanire pe noi, transformandu-ne in oameni reci, irascibili, pentru care simpla odihna nu pare a fi suficienta. Trebuie sa recunosc ca m-am aflat de foarte multe ori in astfel de ipostaze, iar atunci cand esti parinte, a fi in forma este o conditie esentiala. Cand trebuie sa colinzi parcurile de joaca pentru copii, trebuie sa ai dispozitia necesara, atat fizica, cat si psihica, iar forma aceea buna, atat de ravnita intr-un secol al oboselii perpetue, se poate obtine si prin lucruri care par, la prima vedere, simple.

Intr-o prima faza, obisnuiesc sa ma abtin sa spun lucruri prea dure. Dar cand lucrurile devin insuportabile, nu pot sa ma mai abtin... In primul rand, vreau sa subliniez ca nu pot accepta ca, in fata acelorasi conditii meteorologice, protestatari bolnavi, de 70 de ani, pot sta ore intregi in viscol pentru a-si transmite mesajele, in timp ce drumarii platiti cu zeci de milioane de euro nu pot interveni pentru ca este viscol!!! Rezultatul? Un om de cultura, care a protestat zilnic, moare pe scena. Este sacrificiul lui pentru un mesaj pe care a vrut sa-l transmita. In acelasi timp, trei oameni nevinovati mor in nameti pentru ca drumarii nu pot interveni. Jandarmii sunt cei trimisi sa deblocheze soselele. Cu lopetile!!! De zeci de ani nu se mai face asa ceva! Drumarii ar trebui sa intervina, cu utilajele de rigoare si din timp. Ce se intampla acum? Stupefiant! Jandarmii sunt instruiti de primul-ministru cu privire la modul de utilizare a lopetii! E adevarat, e o arma extrem de sofisticata…

Am fost surprins cand am vazut cum un presedinte poate aproba o asemenea lege, o asemenea mizerie, precum proiectul de lege a sanatatii. El a crezut ca face din SMURD firma de taxi? Adica sa fie SMURD-ul privat, dar sa fie echipat cu personalul statului? Deci SMURD-ul sa fie asa, un fel de taxi? Cum se poate asa ceva? Nu am fost deloc surprins de decizia lui Arafat, si eu as fi facut la fel daca eram in locul lui, demisionam, ca doar nu as accepta sa-si bata joc cineva de munca mea de-o viata.

Dupa parerea mea, reglementarea medicamentelor compensate mi se pare gresita, chiar cruda, deoarece sunt oameni saraci, bolnavi cronici, care au nevoie de tratament pentru a putea trai si care abia isi puteau plati medicamentele inainte si, daca se scumpesc, nu vor mai reusi sa si le cumpere. Stiu asta din proprie experienta, deoarece bunica mea este diabetica si are si probleme cu inima, si din pensia ei relativ mica abia daca reuseste sa isi cumpere medicamentele lunare.

Am optsprezece ani si imi place sa scriu! Ador sa scriu! Scriu frecvent despre oameni dragi, intamplari memorabile, sentimente ascunse... Scriu de obicei in versuri (primul volum de versuri sta sa vada lumina tiparului). Am ales sa va povestesc despre una dintre persoanele dragi mie, si anume domnul profesor de limba latina, pe care il voi numi sugestiv domnul C. Pana sa il cunosc, nu credeam ca imi va placea vreodata liceul, orele de curs mai ales atat de mult; stiti cu totii: nervii profesorilor, mofturile colegilor... trebuie sa intelegi, sa respecti, chiar daca nu ti se ofera prea multe.

Dragoste? Dragoste tulbure si chinuitoare – pentru ca nu stiu ce e, pentru ca nu are nume – este ceea ce simte o fetita mica pentru un baietel. Uitasem, uitasem cu totul de asta pana cand, intr-o zi, tragand cu urechea, la inceput fara sa vreau, la o conversatie intre niste pustoaice sub geamul meu, am prins niste franturi – ceva despre cat e Alin de misto, despre faptul ca Anca se da la el, despre cat e Mara de cazuta in bot dupa Cristi si cum se tot fredoneaza pe langa el. Apoi una i-a spus celeilalte sa inchida pumnul ca sa-i spuna cati copii o sa aiba. Erau niste fete mici si se tot chitcaiau pe-acolo, fara sa-si imagineze ca ar putea fi ascultate, pana a urlat un vecin sa faca liniste si au plecat. In timp ce le ascultam amuzata, am inceput sa-mi amintesc... Altfel. Altceva.