Am trait o viata normala pana intr-o zi. La varsta de 19 ani, un tragic accident rutier avea sa-mi schimbe viata. Nu am fost pregatita pentru aceasta schimbare. Cine ar fi?! De la tanara normala, vesela si sanatoasa la cea cu un handicap permanent! Nu imi puteam accepta conditia, statutul… Totul devenise limitat pentru mine si insuportabil. De acum eram un om cu nevoie speciale. Accidentul rutier mi-a lasat urme pe trup si pe suflet. Aveam planuri mari de viitor. Imi repetam mereu ca voi reusi fara frica si voi demonstra tuturor ca se poate si asa.

Da nu, acest vis parea indepartat… M-am trezit brusc la realitate dupa multe incercari esuate de a ma angaja. Mi-am dat seama ca degeaba cred eu in mine daca altii nu o faceau. Societatea ma respingea. Ma simteam de calitate inferioara si ceva nefolositor. Nimeni nu imi da o sansa, nu ma valorifica. Imi doream extrem de mult sa fiu independenta, dar acesti factori negativi nu au dus decat la izolarea mea sociala. Dupa o perioada in care m-am gandit la ce sa fac, am ales sa ma inscriu la facultate, la Asistenta Sociala. M-am gandit ca astfel imi maresc sanse de reusita. Si am avut dreptate.
Acum, sunt in anul III de studiu. M-am reinventat. Am intalnit foarte multi oameni datorita carora am invatat o multime de lucruri frumoase, care mi-au dat putere, sanse si aprecieri. M-am implicat in multe proiecte de voluntariat care vizau persoanele cu dizabilitati, varstnici, copii din familii sarace sau copii cu autism. Am participat la numeroase conferinte, m-am inscris la cursuri de perfectionare din domenii diferite si am reusit. Oamenii cu diferite dizabilitati merita o sansa. Indemnizatiile de handicap sunt mici si nu pot oferi o viata decentă. Acesti oameni au nevoie sa fie independenti, sa fie integrati social, au nevoie de oameni care sa nu-i marginalizeze, au nevoie sa se simta oameni. Eu am reusit fara frica sa transform dizabilitatea in abilitate, si nu ma opresc aici! (Carmen Tender, Foto: www.istockphoto.com)