Sambata, 20 Apr

Ultimele Titluri :
Te afli aici : Romania Mea Articole despre Romania mea Dimitrie Leonida, personalitate aproape necunoscuta in Romania

Dimitrie Leonida, personalitate aproape necunoscuta in Romania

Email Imprimare

Ne bucuram nespus ca domnul doctor inginer Ionita Daescu ne-a adus aminte de una dintre personalitatile romanesti pe care aproape ca le-am uitat: Dimitrie Leonida! Da, in Bucuresti exista statia de metrou "Dimitrie Leonida", Muzeul Tehnic si Liceul "Dimitrie Leonida", deoarece Dimitrie Leonida a studiat pentru prima data problema metroului in Bucuresti si a infiintat Scoala Comunala de Electricieni si Mecanici in 1908. Da, exista Muzeul Dimitrie Leonida, despre care cititorii nostri ne-au scris si ne-au sesizat, din pacate, faptul ca, desi aleg ca la sfarsit de saptamana sa viziteze cu copiii lor acest muzeu, lucrurile de aici ar trebui foarte mult imbunatatite... Speram ca interesul nostru si reamintirea unor mari personalitati romanesti nu vor ramane fara ecou! Multumim pentru informatiile trimise de domnul dr. ing. Ionita Daescu referitoare la articolele din revista Energetica cu textele lui Dimitrie Leonida, multumim parintilor dornici sa viziteze cu copiii lor un muzeu al stiintei si tehnicii care poarta numele lui Dimitrie Leonida... Credem ca asa se va schimba Romania! Daca nu ne vom uita oamenii mari.



Pagini din istoricul tehnicii rominesti
Marile lucrari hidrotehnice ale Bistritei

De Dimitrie Leonida
(Text preluat din revista Energetica, numerele 4 si 5 - 2012)
In anul 1906, fiind student la Scoala Tehnica Superioara dela Charlottenburg, am studiat, din publicatiile de atunci, marile lucrari hidrotehnice, pe care le executa renumitul inginer german Otto Intze. Cu dragostea si dorul de tara, m-am hotarit ca in orele libere sa studiez posibilitatile stapinirii apelor noastre din munti, prin construirea de baraje care sa formeze lacuri de acumulare. Am avut posibilitatea sa-mi procur hartile Marelui Stat Major al Armatei, studiile geologice publicate pina atunci, precum si lucrarile lui Hepites, referitoare la precipitatiile atmosferice. Aveam deci bazele necesare pentru: determinarea suprafetelor bazinelor de alimentare, calculul aproximativ al debitelor apelor, gasirea locurilor prielnice pentru baraje, determinarea volumelor de apa acumulata si stabilirea caderilor de apa, deci puterea electrica care s-ar fi produs.
Am strabatut tara, bineinteles pe harti, de la Turnu Severin pina la Dorna, unde era atunci capatul de miazanoapte din munti al frontierei tarii noastre. Am gasit mai multe locuri prielnice, fara sa depaseasca insa media lucrarilor similare cunoscute in strainatate, nici prin volumul de apa acumulata si nici prin energia hidroelectrica ce ar fi rezultat.
M-am coborit pe Bistrita, care chiar la intrarea in tara avea un domeniu mare de alimentare, deci un debit de apa insemnat. M-am oprit mai intii la Toance. Barajul care s-ar fi construit acolo, fara sa inunde Dorna, era impunator, dar valea fiind ingusta, volumul apei acumulate nu era exceptional. Studiind si alte locuri, mai la vale, am ajuns pe Bistrita la Izvorul Muntelui, loc numit asa dupa piriul ce se varsa acolo in Bistrita.
Aci, plasind barajul si calculind pentru diferite inaltimi volumul apei acumulate, m-am convins ca am gasit locul in munti unde ar fi cel mai mare lac de acumulare din tara noastra, intrecind ca marime toate lacurile similare cunoscute atunci in strainatate. In adevar, Bistrita, in amontele barajului, trecind pe sub poalele Ceahlaului, are valea foarte larga, am putea spune ideala, pentru crearea unui mare lac. Acest lac, mai ales prin minunatele privelisti naturale inconjuratoare, s-ar putea asemana cu marile lacuri elvetiene. Cit de mare a fost mindria si emotia de care am fost cuprins atunci!
Pentru a obtine o cadere de apa mai mare, decit aceia produsa prin inaltarea barajului, am prevazut, dela inceput, strabaterea muntelui Botosanul cu un tunel, centrala hidroelectrica urmind a fi construita dincolo de acest munte la Strejar. Taind astfel bucla pronuntata pe care o face cursul natural al riului intre Cirnu si Pingarati. Am ales mai intii pentru tunel traseul cel mai scurt spre valea Stejarului, dar a trebuit sa-l schimb si sa aleg tocmai cel mai lung traseu intre vaile Stejar si Pingarati, atunci cind am cunoscut pe teren situatia geologica.
Profesorii mei, Walter Reichel (constructii electromecanice si utilizarile energiei electrice) si Ernst Reichel (lucrari hidrotehnice), carora am avut prilejul sa le expun acest studiu, au hotarit ca acesta sa alcatuiasca baza lucrarii mele de diploma, dar au limitat inaltimea barajului la 24 m. Era o inaltime de baraj foarte mare pe vremea aceea, nefiind decit rar depasita de lucrarile infaptuite in strainatate. Acest proiect de scoala, din 1908, cred ca ar putea fi numit "actul de nastere" a lucrarilor ce s-au infaptuit, de oarece fixeaza locul barajului, tunelul si asezarea hidrocentralei. Felul cum a fost judecata aceasta lucrare si nota obtinuta "mit auszeichnung bestanden" a fost cea mai mare incurajare pe drumul greu ce a trebuit sa-l parcurg, in vederea realizarii in timpurile de negura din trecut.
Studiul de atunci, cu determinarea locurilor unde s-ar fi putut construi centrale hidroelectrice in munti, insemnate cu bolduri pe o planseta cu harta tarii, a condus de la sine la ideea electrificarii tarii. Energia produsa de viitoarele centrale hidroelectrice, care formau un lant in lungul Carpatilor, precum si aceea a centralelor termice, ce s-ar fi construit chiar la izvoarele de energie, care se gasesc in Carpati, era natural sa fie primita de liniile de inalta tensiune ale unei retele electrice nationale, care sa distribuie energia electrica, ca izvor de lumina, caldura si ajutor la munca, pe tot cuprinsul tarii. Aceasta idee a fost adoptata mai tirziu de Primul Congres al Inginerilor din Rominia, la Iasi, in 1921.
Reintors in tara, toata stradania mea a fost mereu indreptata catre studiul temeinic, pe teren, a solutiei gasite si realizarea ei. Imi dadeam seama cit de complexa era problema. Nu era suficient sa se acumuleze apa si sa se produca multa energie. Ele trebuiau cu cit mai mult folos utilizate. Consumul de energie electrica era atunci prea putin dezvoltat. Trebuiau creati consumatorii de energie, in primul rind industriile electrochimice si cele electromecanice.
Pentru realizarea unor asemenea lucrari mari, era nevoie de un personal numeros, mai ales de muncitori si tehnicieni. Pe vremea aceea, desi existau scoli de conducatori pentru lucrarile publice, nu era nici o scoala in specialitatile mecanica si electrotehnica. Formarea personalului nu se putea face decit in decursul mai multor ani, de aceia trebuia sa incep cit mai devreme. Am infiintat in 1908 Scoala de Electricieni si Mecanici, care a dainuit pinacind sub actuala conducere a tarii s-au creiat scolile tehnice medii, curs seral. Am indemnat si incurajat pe diplomatii acestei scoli sa predea la rindul lor cursuri pentru ucenici, ceiace ei au facut.
Prima perioada, din istoricul lucrarilor hidrotehnice ale Bistritei, este cuprinsa intre anii 1908-1918. Singur, trebuia sa ma limitez numai la studii intermitente si acelea de scurta durata, din cauza mijloacelor financiare reduse de care dispuneam. Munca mea retribuita era atunci indreptata catre crearea lucrarilor energetice comunale ale Capitalei: uzina Grozavesti, substatia, reteaua electrica comunala, statia de electropompare, tramvaiele comunale, etc. Pentru Bistrita, activitatea mea a fost indreptata mai mult catre lamurirea si interesarea acelora care ar fi trebuit sa ma ajute: conferinte, audiente, memorii, publicatii prin ziare si reviste, si prima lucrare referitoare la aceste proiecte din 1915.
A venit apoi perioada premergatoare primului razboi mondial, cind mi s-a interzis orice studii pe teren, si in sfirsit razboiul.
A doua perioada 1918-1940 ar putea fi numita lupta pentru realizare. Ea alcatuieste una dintre cele mai  graitoare pilde a greutatilor pe care in trecut un tehnician avea sa le intimpine daca proiectul pe care voia sa-l realizeze, desi ar fi contribuit la propasirea tarii, nu aducea imediat si cit mai mari foloase materiale celor de care depindeau aprobarile, deci de acei ce conduceau atunci destinele tarii.
Avind acum mijloace financiare, am putut sa recurg la colaborarea celor mai buni specialisti, care, convinsi de insemnatatea acestei lucrari pentru tara, m-au ajutat cu mult entuziasm.
Domeniul studiilor era vast. Dupacum imi spusese profesorul Sava Atanasiu, unul din marii nostri geologi ai trecutului, pe care l-am consultat, regiunea era geologic prea putin cunoscuta. Era nevoie de studii constiincioase si de lunga durata, de care depindea soarta proiectului. Pentru acestea, el mi-a recomandat, ca pe cel mai distins dintre fostii sai elevi-studenti, pe tinarul geolog G. Macovei, astazi academicianul, presedintele de onoare a comitetului geologic. El a primit cu bucurie colaborarea, a locuit acolo, la Cirnu, pe malul apei, aproape doi ani si nu a parasit regiunea decit atunci cind studiile au fost terminate. A fost ajutat de geologul I. Atanasiu, mai tirziu decanul facultatii de stiinta, care din nefericire ne-a parasit pentru totdeauna prea devreme.
Trebuiau facute ridicari pe teren. Au fost incepute de inginerul Brandstater, care a fost chemat apoi in industria petrolifera. Ele au fost continuate de fostul meu elev dela scoala de electricieni St. Blezu, caruia i-am dat posibilitatea sa urmeze, cu mult succes, o scoala de specializare.
Era nevoie sa se cunoasca regimul apelor Bistritei, cu studii continui pe cit mai multi ani. Atunci nu existau asemenea date pentru nici una din apele tarii, deci nu se puteau face comparatii. Am organizat serviciul respectiv, cu statiuni pluviometrice in bazinul de receptie la diferite inaltimi, cu citiri la mire, care se faceau de doua ori pe zi, precum si dese masuratori directe de debite.
Trebuiau cunoscute bogatiile naturale ale regiunii, in vederea creierii industriilor consumatoare de curent electric, precum si a materialelor de constructii necesare in primul rind lucrarilor. Am avut concursul inginerului de mine G. Pascu, un foarte bun cunoscator al regiunii, care gasise noi zacaminte de mangan in regiune, iar in muntii Caliman, neexplorati inca, intre altele caolin de calitate exceptionala, sulf nativ, etc. Chiar locuitorii regiunii au contribuit la aceste cercetari, aducind minereurile pe care le gaseau, la laboratorul chimic pe care-l aveam la Bicaz, unde lucra chimistul Schrok. Atunci s-a gasit, chiar in regiunea barajului, materiile prime pentru fabricarea cimentului, pe care expertul Haegermann, directorul Institutului pentru Cercetarea Silicatilor din Germania, le-a declarat de calitate exceptionala.
Pentru lucrarile proiectate si punerea in valoare a bogatiilor regiunii, era nevoie de dezvoltarea si construirea de noi cai de comunicatie. Cunoscusem pe ocean, pe vaporul cu care ma intorsesem in tara, dintr-un voiaj de studii in USA, pe inginerul sef al statului Cristea Niculescu, mai tirziu profesor la Scoala Politehnica. Fusese trimis de Stat ca presedintele unei comisii, pentru a trata refacerea si marirea cu mult a capacitatii podului de peste Dunare, dela Borcea, distrus in timpul razboiului. Inginerul Cristea Niculescu a primit cu mult entuziasm colaborarea si a fost ajutat de mai multi ingineri, pe atunci tineri, dar destoinici: Burghelea, Evolceanu, Catuneanu, Fundateanu, Calin, Valy, etc.
Trebuia creata o industrie electrotehnica. Ajunsesem sa realizez fabricile de masini si aparate electrice dela Timisoara si Cluj, dar acest inceput a fost sugrumat de grupurile bancare straine, atunci cind ajunsesem sa stinjenim importul masinilor electrice din alte tari. In aceasta directie am fost ajutat de profesorul Plautius Andronescu, dela scoala politehnica Timisoara, de Canateanu Mihai, care condusese mai inainte o mare fabrica in USA, de Alexandru Manolache, etc.
Pentru a-mi da mai bine seama de ceia ce trebuia creiat la noi, am vizitat lucrarile mari executate, sau in curs de constructie, din alte tari. Am cunoscut in calatoria mea mari constructori si am aflat parerea lor asupra lucrarilor pe care le urmaream. Am fost primit cu cea mai mare bunavointa si dorinta de a ne ajuta. Aceasta era, bineinteles, si interesata si iata dece: si in viata unei tari, ca si in viata unui om, sint momente prielnice, de care insa nu pot sa profite decit acei ce sint pregatiti. Acestea dureaza uneori prea putin timp, ca sa mai dea atunci prilej de studii si chibzuiri. Asa, dupa primul razboi mondial, se acumulasera mari capitaluri in unele tari si se dezvoltase o industrie de razboi. Aceasta trebuia trecuta la productia de pace. Ori, distrugerile razboiului micsorasera posibilitatile de absorbire a produselor industriale, cu mult sub nivelul anterior razboiului. Atunci, marile intreprinderi constructoare mondiale se interesau numai de proiectele mari, chiar daca ele s-ar fi infaptuit, nu pentru organizatii industriale comerciale, ci chiar direct pentru vreo-unul din statele grupului invingator. Ni s-au facut propuneri in acest sens. De aceia si lucrarile Bistritei, cuprinse in cadrul electrificarii tarii au fost considerate cu mult interes. Au mai contribuit si alti factori. Asa, era nevoie pe piata mondiala de mangan, necesar industriilor siderurgice, de oarece din Rusia atunci nu se mai exporta. De aceia interesa minereul nostru de mangan, care se gasea tocmai in regiunea lucrarilor propuse. Manganul nostru, desi de calitate inferioara celui din Rusia, urma sa fie prelucrat pe loc. Apoi, intr-una din tari se terminase, tocmai inainte de incheierea pacii, montarea unei mari instalatii pentru anumite produse ale clorului si natriului destinate razboiului si considerate secrete. Instalatia, sau trebuia distrusa, sau schimbata pentru produse comerciale. Tara noastra era cea mai indicata pentru mutarea acestei industrii, caci avea materie prima, sare abondenta si de calitate exceptionala. Se stie ca inaintea primul razboi mondial, din cauza industriei chimice germane, care domina lumea, la noi nu se putea creia nici o industrie chimica.
Am convins pe expertii straini ca, desi din complexul de lucrari propuse, considerind fiecare element in parte, unele pareau nerentabile, cum ar fi fost calea ferata electrica Piatra Neamt-Dorna cu ramificatia Bistricioara-Toplita, de peste 200 km lungime, totusi, programul, in intregul lui, depasea ceia ce s-ar fi realizat economic atunci in alte tari. Era asigurata restituirea fondurilor mari, ce s-ar fi investit pentru aceste lucrari.
In aceasta calatorie am stat mai multa vreme la Tullulah Fall, din Georgia, USA, unde se construia un mare baraj. Citisem de aceasta lucrare si de alte baraje construite de inginerul Adsit, unele considerate clasice. Acest inginer, consultat de grupul capitalistilor interesati la marile industrii constructoare era asa de convins de de insemnatate lucrarilor propuse, incit, dupa cum a declarat, ar fi primit cu multa placere sa contribuie la infaptuirea lor. Inginerul Adsit expunind lucrarile de pe Valea Bistritei la Asociatia Inginerilor Americani, unde era presedinte, am fost ales membru al acestei asociatii. Imi amintesc ca intr-o seara, discutind cu el despre formarea personalului, mi-a zis:
"Daca vrei sa faci vre-o lucrare hidraulica sa dai cartile la oparte si sa stai pe malul apei... sa stai... sa stai... si la urma, una din doua: sau esti un dobitoc si nu intelegi nimic, sau incepi sa intelegi ce-ti spune apa. Sa nu te abati cumva dela sfaturile ei." El voia sa accentuieze necesitate cunoasterii perfecte a apei, a terenului, a oamenilor, si a vietii ce pulseaza in regiunea lucrarii, ceia ce nu se poate dobindi decit locuind acolo.
Dintre marii specialisti, cu renume mondial, care au fost consultati in aceasta perioada asupra lucrarilor dela Bicaz si care cu totii au dat avize favorabile, citez pe inginerul Omodeo din Italia (se stie ca cel mai mare lac creat de un baraj in Italia, in Sardinia, ii poarta numele), Eydoux si Daudet din Franta, primul profesor la Scoala Politehnica, inginerul Pearce din Statele Unite, care a stat mai multe luni la noi, ca sa verifice datele lucrarilor, sa urmareasca cum se desfasurau studiile si sa-si dea seama de posibilitatea infaptuirii.
Am continuat si cu activitatea pentru a face cunoscuta aceasta lucrare.
Trebuiau creiate si bazele legale pentru infaptuirea unor asemenea lucrari. Era nevoie de o lege a apelor si de o lege a energiei. Pentru ape s-au facut diferite proiecte de legi, de ministri ce s-au succedat intre 1919 si 1924. Am publicat parerea mea in aceasta privinta. Am luat parte la toate comisiile care au redactat proiectele de legi si am avut grija sa prevad declararea de "utilitate publica" a lucrarilor ce servesc la stapinirea apelor. Legea italiana prevedea chiar subventia obligatorie a statului in raport cu volumul de apa acumulata, pentru orice lucrare de acest fel. Voiam sa se evite si la noi acei "barreurs de chutes" care, in Franta au impiedecat multe decenii infaptuirea marilor lucrari hidrotehnice. In fine, in 1924 s-a votat legea apelor. Pentru legea energiei nu s-a mai numit nici o comisie si mi s-a cerut alcatuirea textului ei. Legea energiei s-a votat tot in anul 1924. Ea cuprindea crezul meu: Statul trebuia sa construiasca marile lucrari energetice si reteaua nationala. Numai daca Statul renunta la aceste lucrari se puteau concesiona ca rezerve pentru stat. Prin aceasta lege se incuraja folosirea cit mai intensa a energiei hidroelectrice si a celei termice produsa chiar la minele de carbuni inferiori. Legea nu s-a aplicat decit partial, fiind inlocuita in 1930 cu o lege bazata tocmai pe principii opuse. Se concesiona toata tara, impartind-o in regiuni. S-a acordat chiar concesiuni, bineinteles numai pentru regiunile cele mai desvoltate economic, deci cele mai rentabile: Sibiu-Brasov. Am propus in mai multe rinduri modificarea legii din 1930 prin memorii si proiecte de legi.
Legile apelor si energiei din 1924 fiind votate, m-am adresat conducatorilor de atunci ai tarii, aratind ca a sosit momentul infaptuirilor. Raspunsul a fost ca Statul nu intentiona sa execute asemenea lucrari, deci ele trebuiau concesionate.
Obtinusem concesia caii ferate electrice Piatra Neamt-Dorna, Bistricioara-Toplita care sa faca legatura cailor ferate din Moldova, Transilvania si Bucovina si sa strabata regiunea, care urma sa fie ridicata prin lucrarile hidrotehnice propuse la un inalt nivel economic. Marele Stat Major declarase aceasta linie urgenta si necesara in interesul armatei. Portiunea dela Piatra Neamt pina la baraj trebuia executata inainte de inceperea lucrarilor hidrotehnice, fiind necesara pentru acestea, pentru construirea si exploatarea fabricii de ciment, care trebuia sa se construiasca la Bicaz. Proiectele au fost terminate. Traseul liniei era stabilit pe teren. Trebuiau aprobate proiectele de executie de catre Consiliul Tehnic Superior. Atunci am primit prima lovitura. Concesia a fost anulata. Justitia a stabilit ca "acest act de autoritate este facut impotriva legii... calcind legea atit speciala cit si cea ordinara"  si a declarat "ca ilegal actul administrativ de autoritate". Dupa doi ani dela anularea concesiunii am fost repus in drepturi. Dar si atunci, cautindu-se mereu tot ce se putea imagina pentru impiedicarea lucrarilor, s-a gasit ca Consiliul Tehnic Superior nu era obligat prin lege ca intr-un anumit termen sa-si dea avizul. Deci avizul trebuia mereu aminat si nu s-a mai dat nici odata.
Acest arbitrar a avut rasunet si in strainatate, contribuind la micsorarea increderii in actele ce se incheiau cu autoritatile de atunci.
Pentruca barajul s-ar fi putut construi si fara calea ferata, s-a gasit un alt mijloc pentru impiedicarea construirii lui. Locul pe care urma sa se execute barajul apartinea domeniilor coroanei, ca si o parte si terenurile inundate. Legea impiedeca vinzarea acestora. Ele se puteau numai expropria daca lucrarea era declarata de utilitate publica. Legea apelor prevedea clar aceasta recunoastere. Totusi, ministrul Lucrarilor Publice a cerut avizul Consiliului Superior al Apelor. Ministerul Industriei, de care depindea Directia Energiei nu ceruse un aviz, ci "sa se execute formalitatile prevazute in legea si regulamentul legii regimului apelor, in vederea acordarii concesiunii in conformitate cu dispozitiunile legii energiei". In aceiasi adresa se arata ca "aceasta autorizatiune urmeaza sa ni se inainteze noua spre a se putea elibera actul de concesiune".
Consiliul Superior al Apelor, dupace a aratat ca‚ din punct de vedere constitutional si legal, exproprierile pentru crearea de forta motrice (hidraulice) sint posibile, intrucit acele lucrari sint considerate si declarate de "utilitate publica" si ca "punerea in valoare a unei importante surse naturale de energie va contribui la economizarea unor surse epuizabile de energie", gaseste ca "cererea formulata nu este insa de natura a justifica conditiunile de mai sus"... "solutiunea nu este dovedita ca cea mai rationala... putere ce se poate obtine din instalatiunile proiectate, pe care autorul proiectului o anunta de atita vreme si cu multa insistenta... s-ar putea obtine si prin lucrari mai putin costisitoare... Consiliul Superior al Apelor considera ca legiuitorul nu a avut in vedere decit lucrari mici, de insemnatate secundara... ca fata de "lipsa unui folos pentru economia generala" nu se poate recunoaste ca lucrarea ar fi de utilitate publica. Observ ca argumentele aduse de Consiliul Superior al Apelor priveau numai problemele energiei, nu acelea ale apelor.
Bineinteles ca nici unul din membrii Consiliului Superior al Apelor, ce dadeau asemenea sentinte, nu era convins de ele, dar presiunea politica era prea mare. Era oare surprinzator acest aviz atunci cind presedintele Consiliului Superior al Apelor, inginer, era in acelasi timp directorul general al Bancii Rominesti, care apartinea partidului ce nu voia sa se execute lucrarea. Un alt membru, foarte influent, tot inginer, era directorul general al Creditului Industrial, dependent de aceiasi banca. Un alt membru al consiliului, inginer, era administratorul delegat al unei intreprinderi electrice finantata tot de aceiasi banca.
Desigur ca astazi se pune intrebarea dece aceasta ura inversunata impotriva unei lucrari, care ar fi contribuit la ridicarea economica a tarii? Era ura unui partid politic. Aceasta de alt fel, si cu multi ani in urma, cind agiul era o pacoste pentru tara, il preamarea, caci profita Banca Nationala, pecind Statul si comertul sufereau groasnic. Acest partid voia ca prin bancile si bancutele sale, raspindite in tara, sa stapineasca voturile datornicilor. Era vremea cind dobinzile care se plateau bancilor dela noi a speriat pe expertul financiar strain, care a studiat situatia noastra economica. Era lupta politica inversunata, gelozia intre partide si sentinte ca "ce nu putem face noi, sa nu faca nimeni". Era teama ca prin capitalul foarte mare ce ar fi intrat in tara insemnatatea bancilor dela noi sa fie cu totul umbrita. Lupta a inceput inca din 1921 si s-a oglindit in articolele publicate in ziare, precum si in desbaterile corpurilor legiuitoare.
Dupa ani de munca grea, constiincioasa, imbolditi numai de dragostea pentru tara, pe care a depus-o cu atita entusiasm, impreuna cu toti colaboratorii, am ajuns la convingerea ca in conditiile de atunci asemenea lucrari nu se pot executa la noi si ca toata stradania noastra a fost in zadar.
Totusi mai era o speranta. Credeam ca lucrarea s-ar fi putut executa de Stat daca ar fi fost impusa de vointa marelui public, mai ales acelor din regiunea lucrarilor. Aceasta masa trebuia convinsa de avantajele ce ar fi rezultat pentru tara, pentru toti. De aceia, in anul 1928, atunci cind se implinise 20 de ani dela infiintarea Scoalei de Electricieni si Mecanici, am organizat "Prima expozitie a electricitatii din Rominia". Ocupa mai multe pavilioane din Parcul Libertatii. In pavilionul central erau expuse materialele in legatura cu electrificarea tarii si cu prezentarea complexului de lucrari din Valea Bistritei. Harti mari in relief aratau situatia energetica de atunci si ceia ce prevedeam pentru viitor. Diorama Bistritei la Izvorul Muntelui infatisa barajul, lacul cu apa, iar panourile explicative din jurul acestei diorame, contineau: diagrame, planuri, descrieri sumare ale lucrarilor, fotografii, etc. din regiune. O sectiune mare, in scara redusa, infatisa muntele Botosanul cu intrarea in tunel, traseul tunelului, castelul de apa, conductele fortate si centrala hidroelectrica dela Stejar. Doua modele aratau solutiile posibile pentru construirea centralei hidroelectrice, din care unul pentru alternativa cu centrala subterana. In dulapuri erau expuse minereurile din regiune si materialele de constructie, cu prezentarea industriilor ce s-ar fi creiat in regiune. Se aratau si utilizarile posibile ale apei acumulate si a energiei electrice. In alt pavilion, destinat electrificarii cailor ferate, era expusa o mare diorama a liniei ferate electrice de dincolo de cercul polar, pusa la dispozitie de directia generala a cailor ferate suedeze.
Dar vremea prielnica pentru realizarea marilor lucrari trecuse. Prestigiul tarii noastre scadea din ce in ce mai mult. Imediat dupa razboi, am schimbat la New York lei in dolari si mi s-a dat un dolar pentru 9 lei, spunindu-mi-se ca valuta tarii noastre ar trebui sa fie si mai avantajoasa, tara fiind marita si atit de bogat inzestrata de natura. Dupa opt luni, valoarea leului scazuse de peste zece ori, iar financiarii straini pe care i-am cunoscut ma intrebau mereu: ce se intimpla in tara noastra? Ne amintim apoi cum situatia financiara dela noi s-a inrautatit mereu si a fost o vreme cind salariile au fost reduse, sau neplatite cu lunile. A mai intervenit apoi si criza economica mondiala din 1930, urmata de pregatirile celui de al doilea razboi mondial. Pentru tara noastra a mai fost si pacostea jafului cu trimiterea aurului in strainatate de rege si clica lui.
Perioada 1940-1944. In timpul celui de al doilea razboi mondial, pentru a se reduce cit mai mult consumul produselor petrolifere, pentru nevoile razboiului si pentru export, si pentru a mari traficul liniilor ferate, s-a hotarit electrificarea acestora. In trecut se facusera mai multe studii si proiecte, din care rezulta foloasele pentru tara si rentabilitatea electrificarii liniilor care strabateau muntii si mai ales a liniei Ploiesti-Brasov. Dar electrificarea se tot amina mereu, din cauza societatilor care posedau minele de carbuni. Ele erau interesate la un consum cit mai mare de carbuni. In consiliile lor de administratie, ca administratori delegati, sau directori generali, erau persoane ce alternau mereu aceste posturi cu acelea de ministri. Electrificindu-se caile ferate, nu numai ca ar fi scazut consumul carbunilor, dar s-ar fi folosit pentru tractiunea electrica si energia apelor. Calea ferata se dovedise in trecut pentru oamenii de afaceri o gisca buna de jumulit. De pilda, pentru atelierele Grivita, tariful energiei electrice, luat din reteaua Societatii de Gaz si Electricitate, era de 4 lei kwh. Pentru aceleasi conditii de furnizare, atelierele Malaxa, o intreprindere particulara, platea 2 lei kwh. Deoarece in contractul dintre CFR si Societatea de Gaz se prevedea ca daca tariful va fi redus si pentru CFR, contractul Malaxa era tinut secret.
In anul 1941, Directia Generala CFR a insarcinat o comisie cu studiul electrificarii liniei ferate Ploiesti-Brasov. Am facut parte din aceasta comisie. Intre membrii ei erau si persoane interesate la furnizarea curentului electric, fiind angajati la intreprinderile care se ocupau cu producerea si distribuirea energiei electrice. Asa, un membru al comisiei facea parte din intreprinderea Cimpina, cu centrala electrica care era atunci sub control german. Alti membri ai comisiei faceau parte dintr-o intreprindere electrica, care intentiona, in cazul electrificarii liniei ferate Ploiesti-Brasov, sa construiasca o centrala hidroelectrica pe Prahova superioara. Mai era si un membru ce era angajat la Societatea de Gaz si Electricitate din Bucuresti. Desi ar fi trebuit sa se lucreze cit mai grabnic, discutiile au durat un an si jumatate. Intre timp, din cauza razboiului, situatia devenea din ce in ce mai grea. De pilda, la constructia electromotoarelor nu se mai putea folosi cuprul. In fine, la ultima sedinta, s-a prezentat tiparit si caietul de sarcini pentru furnizarea energiei electrice. Am cerut atunci sa se treaca in procesul verbal final parerea mea: "chiar daca s-ar furniza cailor ferate curentul gratuit din centrele care nu sint ale Statului, sau ale cailor ferate, trebuie refuzat. Am mai cerut ca toate caietele de sarcini sa fie arse, gindindu-ma ca ar fi putut sa cada in miinile proprietarilor de atunci ai centralei electrice Cimpina, care erau germani. Reprezentantul cailor ferate a declarat ca este de aceiasi parere si iata cum timpul pierdut in discutii a zadarnicit electrificarea liniei ferate Ploiesti-Brasov. Germanii erau atunci datornicii nostri si puteam avea cel putin centrala termoelectrica dela Filipestii de Padure si linia ferata electrificata.
Eram convins ca electrificarea liniilor de cale ferata nu se poate face decit in cadrul electrificarii intregei tari. Am aratat aceasta atit in conferintele pe care le-am tinut la Societatea Politehnica, la fosta Academie de Stiinte, etc. cit si in publicatii.
Oferindu-mi-se conducerea directiei electrificarii, am acceptat, caci atunci RACFR era singura organizatie puternica tehnica si economica a Statului. De altfel, in trecut, CFR a fost pionierul altor lucrari mari tehnice ale Statului: portul Constanta, silozurile, liniile de navigatie maritima, etc., care apoi au trecut la organizatii speciale de stat.
Intre timp, aparatorii intereselor particulare aratasera ce voiau. La congresul APDE din 1937, dela Constanta, reprezentantii celor mai importante intreprinderi electrice ale tarii cerusera ca Statul sa nu se mai amestece in afacerile lor. Chiar legea energiei din 1930 atit de favorabila concesiunilor, ii stinjeneau, caci in lege "prevala caracterul energetic... ceiace este o conceptie eronata". Ei voiau ca aproape totalitatea centralelor electrice "sa fie scoase de sub regimul legii energiei... sa ramina la o concesie perpetua". Cind s-a infiintat Directia Electrificarii, atacurile au devenit si mai inversunate. In 1943 propusesem o noua lege a energiei. In articolul I spuneam: "Izvoarele naturale de energie sint un bun al tuturor locuitorilor tarii. Punerea lor in valoare reprezinta o inarmare pentru munca. Exploatarea si transportul izvoarelor de energie se face numai de Stat, care urmareste o alimentare cit mai imbelsugata si in conditii cit mai avantajoase si mai egale pentru toti locuitorii si pe tot cuprinsul tarii". Din stenograma desbaterilor acestei propuneri, intr-o comisie de specialisti, convocata la Presidentia Consiliului de Ministri, rezulta ca toti membrii comisiei au fost in contra propunerii si s-a spus: "cuiva, care cunoaste si putina economie politica, ii sboara tigva capului, cind i se spune ca tablez pe situatia de azi, cu totul anormala, si ca singura institutie care poate sa faca politica apelor si a energiei este calea ferata" adica Statul, reprezentat in acea comisie de directorul electrificarii.
Trebuie stiut ca in plin razboi, la noi se publicau toate datele referitoare la producerea energiei, a diferitelor centrale electrice, din care se deducea intreaga activitate industriala. Oriunde, in alte tari, asemenea publicatii ar fi fost considerate ca acte de tradare. De aceia am intervenit si am reusit ca cel putin la Congresul AGIR, din timpul razboiului, sa nu se discute chestiuni energetice. Pentru aceasta am fost declarat, ceva mai tirziu, "dictatorul energiei, care s-a pus in spatele dictatorului cel mare... el face planuri, el decide, el expropriaza fara plata uzinele electrice facute de altii, el exploateaza ca sa aiba unde dicta, pinacind va ajunge sa se vada ceva realizat din marile sale planuri" apoi, tot atit de ironic, dar, vai, lumea este atit de ingrata...
Electrificarea tarii trebuia sa se bazeze pe doi pivoti mari hidroenergetici: Portile de Fier, lucrare cu caracter international, deci in afara posibilitatilor noastre de atunci, si lucrarile hidroenergetice propuse pe Bistrita. Aceste lucrari fusesera respinse in trecut de diferitele consilii superioare de ape, energie si tehnic. Pentru a evita avizele unor asemenea consilii, care frinsera infaptuirea lucrarilor, s-a gasit o solutie: prevederea lucrarilor hidroelectrice ale Bistritei, in linii generale, chiar intr-un proiect de lege.
La Directia Electrificarii am avut multi colaboratori destoinici si capabili, care au muncit cu mult entusiasm. Considerind numai pe acei ce au contribuit la lucrarile Bistritei, conducind serviciile respective, au fost: Vladimir Focsa, C. Budeanu, I. Boisnard, I. Breazu, cu ajutoarele sale G. Nicolaescu, A. Colibaba, A. Barbu, etc. Conducerea proiectelor pentru centralele termoelectrice a programului de electrificare a avut-o inginerul C. Rotaru.
Bineinteles ca activitatea se desfasura in conditiile grele ale razboiului, desi studiile, facindu-se de Stat, nu mai erau stinjenite, ca mai inainte, de proprietarii particulari din regiune. Atunci, printre altele, s-a avut ridicarile aerofotogrametrice pentru toata regiunea ce cuprindea barajul, tunelul si centrala electrica, ridicari topografice de precizie pentru stabilirea retelei trigonometrice, studiile seismice a zonei barajului, etc. Se incepuse construirea liniei ferate Piatra Neamt-Bicaz, etc.
Renuntindu-se la avizele diferitelor consilii, trebuia totusi, ca acoperire pentru Directia Generala CFR, ca un renumit specialist strain sa fie consultat si in special sa raspunda la urmatoarele intrebari: programul electrificarii tarii trebuia inceput cu aceasta lucrare, considerata ca unul din pivotii sistemului energetic national, si daca asa, cum este conceput ansamblul lucrarilor hidrotehnice ale Bistritei corespunde cerintelor tehnice moderne? S-a recurs la profesorul A. Ludin, autorul a numeroase opere tehnice si publicatii devenite clasice. Profesorul Ludin a venit in tara, avind ca asistenti pe tehnogeologul Ascher si pe inginerul hidraulician Beurle. Dupa studii si cercetari pe teren, de mai multe luni, Ludin a prezentat raportul sau. Raspunsul la intrebarile puse a fost: "ENERGIC DA". El a aratat ca "infaptuirea acestui proiect, facut cu o pricepere remarcabila si cu adinci cunostinte de specialitate, va forma piatra de baza pentru o noua era in gospodarirea energetica romina. Va da locul cuvenit bogatelor izvoare de energie hidraulica ale tarii, in raport cu puterea lor si cu insemnatatea economica, alturi de celelalte izvoare de energie, pentru alimentarea in masa, spre binele intregului popor, din punct de vedere economic, si nu mai putin pentru dezvoltarea culturala a tarii".
A sosit si mareata zi de 23 august 1944, a desrobirii tarii noastre de sub jugul fascist. In perioada de trecere, care a urmat acestei zile, cind la conducerea tarii noastre pe linga fruntasii partidului comunist, care nu urmareau decit ridicarea economica a tarii si buna stare a locuitorilor, mai erau si reprezentantii unor partide politice, care numai aparent sprijineau aceasta actiune. Atunci, au fost unii care credeau ca pot sa profite pentru a-si realiza dorintele mai ales imbogatirea grabnica in dauna tarii.
Evoc un moment din aceasta perioada care dovedeste entusiasmul care a cuprins atunci pe oamenii muncii. Electricienii in elanul si bucuria lor, erau nerabdatori sa contribuie la refacerea si propasirea tarii, sub conducerea parinteasca si inteleapta a Partidului. Ei erau mindri ca in fruntea Partidului era un electrician. O delegatie a acestor muncitori, elevi ai Scoalei de Electricieni si Mecanici, pe care am insotit-o, s-a prezentat tovarasului Gheorghiu Dej. Cuvintarea lor, redata in citeva cuvinte, a fost: "-Tovarase Ministru sinteti electrician, noi sintem electricieni, hai sa incepem cu electrificarea tarii". Atunci am cunoscut personal pe tovarasul Gh. Gheorghiu Dej si cu multa bucurie am constatat cit de profund cunostea si problema energiei, si problema apelor, si aceia a electrificarii. Ne-a spus ca trebuie sa mai avem rabdare. Nu stiam ca ministrul Minelor si Petrolului, un vechi politician, numise o comisie, sub pretextul modificarii legii energiei, in realitate pentru plamadirea unei afaceri mai mari ca ori ce se concepuse pina atunci. Se stie de rezultatele date in trecut de cele mai multe regii mixte. Statul, sau comunele, aduceau ca aport in regii, bogatii mari subevaluate. Particularii, cu o participare baneasca mult mai redusa, conduceau in realitate regiile mixte, cum voiau, si obtineau, direct sau indirect, venituri foarte mari, pecind Statul, sau comunele, aproape nimic. Particularii nu aveau cel putin vre-un risc, caci li se garanta un beneficiu minim. O asemenea regie mixta urma sa fie si "Sonaelectra". Ar fi avut monopolul tuturor izvoarelor de energie din tara. Pentru evitarea investitiilor mari, cu distribuirea energiei electrice in regiuni slab desvoltate economic, Sonaelectra vindea "en gros" produsele ei: carbuni, petrol, gaz metan si energie electrica. In felul acesta ramineau, ca revinzatori, si vechile intreprinderi energetice, a caror aparatori erau de partea societatii proiectate. Am cautat prin "Uniunea Sindicatelor Functionarilor Comunali" sa atrag atentia asupra pericolului proiectului de lege propus la 14 august 1946. Atunci nu banuiam de epurarile ce se pregateau celor ce faceau asemenea propuneri.
De altfel, in aceasta perioada de trecere, cei care inainte aratasera ca Statul nu trebuie sa se amestece in afacerile energetice si au contribuit la propunerea societatii Sonaelectra, au crezut ca a sosit momentul suprimarii celor ce li se opuneau. Atunci, atit prin revista "Tehnica si Viata", de care am mai amintit, cit si printr-un memoriu inaintat ministrilor, directorului general CFR, Tribunalului Poporului, Militiei, etc., pe linga multe acuzatii neintemeiate, se arata ca lucrarile hidroenergetice propuse pe valea Bistritei nu au nici o valoare, fiind alcatuite "de unul care nu a realizat ceva, nu a construit nici o uzina de seama, nu s-a evidentiat prin nimic... care de multi ani se tot muncea sa faca niste studii neterminate pentru uzina electrica Bicaz... o lucrare nestudiata,... prevazind solutii pe care specialistii nu le-a admis valabile... pe care Ludin le gaseste ca nu sint de recomandat... caruia totusi i se daduse pe seama toata electrificarea tarii".
Dar a venit si ziua descatusarii oamenilor muncii, ziua proclamarii Republicii Populare Romine.
Acum RACFR nu mai era singura intreprindere tehnica si economica puternica a Statului. In toate cimpurile de activitate s-au creiat organizatii noi. Pina la infiintarea unei asemenea organizatii in domeniul energetic, activitatea la RACFR nu a incetat. Am publicat atunci, ca o pilda pe care trebuie s-o urmam si noi, ceia ce s-a realizat in Uniunea Sovietica, precum si felul cum trebuia privita problema electrificarii.
Evoc din acest timp un al doilea moment. Ar putea sa inceapa cu: a fost odata... pe cind marele lac al Bistritei nu exista. Pe fundul lui, in vremea aceea, era o sosea care serpuia, cind pe un mal, cind pe celalalt mai al Bistritei neimblinzite. Un sir de automobile parcurgea acea sosea. In apropierea unui mare cort tiganesc, automobilele s-au oprit. Din primul a coborit tov. Gheorghiu Dej, apoi toti acei ce-l insoteau. Imediat a fost inconjurat de tigani. Tovarasul Gheorghiu Dej le-a vorbit cu multa caldura, din toata inima, spunindu-le ca a sosit vremea cind toti locuitorii acestei tari trebuie sa fie frati, iar ei, trebuie sa inceteze cu vesnica lor pribegie. Sa se stabileasca, ca sint buni meseriasi, sau pot sa devina harnici agricultori. Tiganii dadeau mereu din cap asa ca toti credeam ca au fost convinsi. La sfirsit, bulibasa a spus ca are si el o mare rugaminte. Jandarmii nu-i lasa sa colinde decit in judet si ei cer sa li se dea voie sa mearga pe tot cuprinsul tarii. Si erau poate multi care tot asa intelegeau invataturile comunistilor.
Aceasta a fost ieri.
Intr-un viitor apropiat, pe cuprinsul lacului, pe unul din vaporase se vor gasi printre marinari si unii mai oachesi din fostii tigani de atunci. Si de data aceasta capetenia lor se va adresa tov. Gheorghiu Dej spunindu-i: tovarase, avem si noi o rugaminte (ca bulibasa de alta data): voim sa navigam nu numai pe acest lac. Faceti ca si celelalte puncte ale planului de electrificare, privind Bistrita si Siretul, sa fie cit mai curind indeplinite. Dati-ne posibilitatea sa trecem si pe linia navigabila a Siretului si de acolo pe Dunare, pe Marea Neagra si in lumea intreaga. Al treilea moment. Tovarasul Gheorghiu Dej convocase pe acei ce s-au ocupat de problema apelor din tara noastra, ca sa expuna proiectele marelui specialist sovietic tovarasul Saposnicov. Cind am aratat, in linii generale, cum cred ca trebuie infaptuita stapinirea Bistritei, prin barajul dela Izvorul Muntelui, cum era firesc, lucrarea a fost criticata. S-a gasit, mai ales, ca inaltimea barajului, care daca s-ar fi construit de CFR ar fi avut 80 m dela sol, era cu mult prea mare. Lucrarea, pierzind din insemnatatea ei, ar fi fost altele mult mai avantajoase. Tovarasul Saposnicov m-a intrebat atunci ce cred? Am raspuns ca inaltimea barajului fusese impusa, caci era ordinul sa nu se inunde anumite proprietati particulare dela Hangu. Acum insa, cind domnia intereselor particulare s-a sfirsit, sint convins ca barajul trebuie sa fie si mai inalt pentru a se obtine un volum de apa si mai mare, caci trebuiesc considerate toate folosintele apei, nu numai energia care s-ar produce. Tovarasul Saposnicov a fost de aceiasi parere si cred ca cuvintul sau a cintarit mult cind s-a hotarit trecerea lucrarii in planul electrificarii.
Un pas urias pe calea construirii socialismului a fost facut la 26 octombrie 1950, cind s-a prezentat Planul pentru Electrificarea Tarii, initiat de Partidul Muncitoresc Romin, elaborat sub conducerea si indrumarea personala a tovarasului Gh. Gheorghiu Dej. Inainte de alcatuirea acestui plan, s-a cerut colaborarea tuturor celor ce puteau sa aduca o contributie. Impreuna cu colaboratorii mei dela RACFR, am prezentat un studiu, in care am aratat crezul meu, pe care l-am expus de multe ori in trecut si l-am urmarit continuu din 1906.
Planul electrificarii impleteste armonios problema apei cu aceia a energiei. Cuprinde si lucrarile hidrotehnice ale Bistritei. Nimeni nu se mai putea indoi acum de infaptuirea acestor lucrari, considerate mereu in trecut ca niste visuri irealizabile.
In lume au fost multe idei, studii si proiecte frumoase, dar putine s-au infaptuit. De aceia meritul cel mare este al infaptuitorilor. In primul rind si mai presus de toate, este meritul Partidului si Guvernului, care cu vederile largi ale fauritorilor unei tari noi, urmaresc continuu punerea in valoare nu numai a bogatiilor naturale, cu care tara este atit de imbelsugat inzestrata, dar si a muncii, care plina de elan si insufletire contribuie la ridicarea economica a tarii, pentru o viata mai imbelsugata si mai fericita.
Creindu-se Ministerul Energiei Electrice, sub conducerea celui dintii si celui mai tinar dintre ministri tov. Gh. Marin Gaston, toate studiile si proiectele din trecut au fost predate acestui minister, caruia i-a revenit misiunea alcatuirii proiectelor de executie si a realizarii lucrarilor.
Astfel s-a incheiat partea privind istoricul instalatiilor hidrotehnice ale Bistritei.

Comentarii (1)


Arata comentarii/Ascunde

Scrie comentariu


busy
 

CONCURS

SCRIE-NE DESPRE ROMANIA TA!

ConcursScrie-ne despre Romania ta! Trimite-ne si fotografiile sau filmele tale cu locuri, oameni, situatii sau intamplari din Romania pe adresa office@daciccool.ro.

Le vom posta si le vom premia pe cele mai bune.

Arata-ne Romania asa cum o vezi tu!

Poti castiga premii constand in produse romanesti oferite de magazinul online DACIC COOL.


 

CONCURS

FII COOL! DACIC COOL!

Descopera Romania asa cum au vazut-o, au simtit-o sau au iubit-o cei care au avut curajul sa ne spuna opiniile si visele lor sau sa ne trimita imaginile si sperantele lor. Descopera Romania prin ochii lor!
Scrie-ne despre o viata frumoasa si sanatoasa intr-o Romanie frumoasa si sanatoasa, scrie-ne despre cum iti doresti sa fie viata ta in tara ta!
Asteptam materialele tale pe adresa office@daciccool.ro.
Le vom premia pe cele mai interesante.
Poti castiga unul dintre cele 10 premii pentru frumusetea si sanatatea ta.