Articolul face o trecere in revista a dezvoltarii termocentralei Grozavesti, centrala care a constituit un adevarat portdrapel al energeticii romanesti, incepand din preistoria energeticii si pana in anii '50 ai secolului al XX-lea. Se evidentiaza dinamica extraordinara a evolutiei tehnice a acestei centrale. Echipamentele care ajungeau sa fie depasite moral erau inlocuite, cu curaj, cu altele moderne, chiar in conditiile in care, din punct de vedere fizic, erau inca functionale. Aceasta s-a datorat unor oameni, unor energeticieni, extraordinari, de un profesionalism desavarsit, fiecare dintre ei putand fi amintit printre pionierii acestei stiinte. In acelasi timp, uzina Grozavesti a fost un adevarat laborator in care s-au aplicat cele mai noi descoperiri tehnice in domeniu, precum si o scoala pentru tinerii energeticieni romani.

Contributii
Pornind de la faptul ca in anul 2012 se implinesc 100 de ani de la darea in exploatare, la termocentrala Grozavesti, a celor mai moderne tuboagregate, din acea vreme, am facut cercetari in scopul descoperirii si promovarii istoriei acestei centrale, istorie care reprezinta o pagina importanta din istoria energeticii romanesti. Pentru a ne putea mandri cu istoria noastra energetica, tehnica in general, trebuie mai intai de toate sa o cunoastem. Cu aceasta ocazie am descoperit si aspecte inedite ale activitatii, deosebit de bogate, depuse de parintele energeticii romanesti, profesorul inginer Dimitrie Leonida, inclusiv in domeniul istoriei acestei stiinte.
Contributia autorului consta in descoperirea si diseminarea, la nivelul tarii noastre, a informatiilor inedite privind istoria uzinei Grozavesti si a altor instalatii energetice legate de aceasta uzina. Am cautat sa evidentiez, cu precadere, aspecte mai putin cunoscute din preistoria acestei unitati energetice, inclusiv unele detalii tehnice.

1. Introducere
Energetica comerciala a debutat la data de 4 septembrie 1882 cand, la New York, Thomas Edison da in exploatare prima centrala electrica destinata publicului larg. Ea avea sase dinamuri, cu o putere totala de 540 kW si alimenta 59 de consumatori. Distributia se facea la tensiunea de 110 V (dupa unele surse, 2x50 V). Receptorii erau becurile cu incandescenta inventate tot de Edison. In aceeasi perioada se dezvolta si tramvaiul electric, care, incet-incet, se impune ca mijloc urban de transport de persoane. Aceste doua utilizari ale energiei electrice, prima in special, au fost cele care au fortat, la nivel global, dezvoltarea energeticii. In acelasi timp, dezvoltarea energeticii a impulsionat dezvoltarea generatoarelor electrice moderne si a surselor de energie mecanica, a motoarelor. Asa au aparut turbinele hidraulice moderne (Francis) si turbinele cu aburi moderne.
Sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea a reprezentat, pentru energetica, o perioada de mari incercari, dezbateri, evolutii. Astfel, sursele de iluminat au trecut de la arcul electric si becul cu gaz aerian la becul electric cu filament de carbune si, apoi, la becul cu filament metalic. Felul curentului electric de distributie a trecut de la curentul continuu, sustinut cu inversunare de Edison (ultimii consumatori din New York alimentati in curent continuu au disparut in anul 2007), la curentul alternativ. Frecventa a fost si ea o problema. Trebuie sa amintim ca, in Imperiul Austro-Ungar, unde exista fabrica Ganz din Budapesta, erau promovate retelele electrice cu frecventa de 42 Hz. Motoarele de actionare a generatoarelor electrice au evoluat de la masinile cu aburi cu piston si rotile de apa la motoarele cu ardere interna si turbinele termice si hidraulice moderne, de mare putere. Acestea au permis schimbarea conceptiei de generare a curentului. Initial, fiecare consumator, sau grup de consumatori, avea propria sa sursa de energie electrica. De exemplu, in anul 1905 existau in Bucuresti peste 50 de mici uzine electrice care alimentau peste 30.000 de lampi cu incandescenta. Ulterior s-a trecut la generarea de mare eficienta a energiei electrice, in sistem centralizat, folosind unitati de productie de puteri mari, cu randamente mari, deservite de personal specializat.  
In Romania, prima instalatie publica de iluminat electric a fost realizata in Bucuresti, la 22 septembrie 1882, iar primul tramvai electric a circulat la 9 decembrie 1894. Aceste realizari se datoreaza Regelui Carol I si, respectiv, primarului general Nicolae Filipescu. Daca iluminatul mentionat era asigurat de generatoare actionate de motoare locale, linia de tramvai era alimentata de la Uzina Electrica Grozavesti, care fusese pusa in functiune inca din anii 1889-1890.  

2. Uzina Grozavesti - inceputurile
Din secolul al XVII-lea, terenul actual al uzinei Grozavesti a apartinut Manastirii Cotroceni. De altfel, foarte multe din terenurile situate de-a lungul Dambovitei bucurestene au apartinut diferitelor manastiri. Aceste terenuri erau foarte cautate deoarece aici functionau numeroase mori de apa. Din cauza acestori mori, egumenii manastirilor erau mereu in procese unii cu altii [1].
In anii 1872-1873, cand terenul viitoarei centrale este expropiat de stat si de CFR, aici se afla o vie. CFR-ul construieste o cale ferata de la gara Basarab pana la gara palatului Cotroceni si, mai departe, pana la gara Filaret. Cladirea garii se poate vedea si astazi; de asemenea se vede calea ferata care traverseaza strada Vasile Millea. Linia de tramvai care exista astazi pe strada Progresului era, pe vremuri, calea ferata care facea legatura intre gara palatului Cotroceni si gara Filaret. Podul de cale ferata de peste raul Dambovita, din fata centralei Grozavesti, a existat pana in anii '80 ai secolului trecut, cand a fost demolat cu prilejul amenajarii Dambovitei.  
Primele mentiuni, precum si dezvoltarea initiala a uzinei Grozavesti sunt legate de o foarte mare problema a Bucurestilor, problema apei de folosinta curenta, fiindca potabila nu ii puteam spune. Rezolvarea problemei apei in Bucuresti a fost presarata cu nenumarate obstacole, cele mai multe fiind specific romanesti. S-a apelat la numerosi specialisti straini, dar si romani. S-au realizat mai multe studii si proiecte care s-au contrazis reciproc. Cand s-a trecut la treaba, proiectul nu s-a mai respectat sau a fost realizat numai partial, utilizand materiale ieftine, necorespunzatoare. Exasperat, Dimitrie Leonida, care prezinta istoria acestor framantari in [2], afirma ca lucrarile pareau ca sunt vrajite, sa nu se mai infaptuiasca.
Lucrarile, incepute la 2 noiembrie 1880, se suspenda de mai multe ori pana cand, in anul 1889, este ales ca primar general Emanuel Pache Protopopescu, cunoscut si apreciat chiar si astazi pentru dinamismul si hotararea sa extraordinara. Acesta realizeaza uzina Grozavesti in numai un an (lucrarile incep la 26 iulie 1889), dupa care putem spune ca exista, in sfarsit, un sistem de alimentare cu apa a Bucurestiului, un sistem functional si cat de cat modern. Cu toate acestea, in timpul Primului Razboi Mondial inca existau sacagii in Bucuresti.
Pe teren, situatia alimentarii cu apa se prezenta astfel:
- la Bacu, amonte de Bucuresti, pe cursul Dambovitei, se realizeaza patru bazine de filtrare a apei, avand capacitati unitare intre 35.000 si 40.000 m3;  
- apoi, apa filtrata parcurgea gravitational aproape 20 km, printr-un apeduct de beton, pana la rezervoarele de pe dealul Cotroceni. Primul dintre acestea avea o capacitate de 10.000 m3;
- din rezervorul de la Cotroceni, apa curgea pana la uzina Grozavesti, de unde era pompata in reteaua orasului. De aici se observa necesitatea amplasarii uzinei la poalele dealului Cotroceni;
- la uzina Grozavesti erau montate doua grupuri de pompare, fiecare actionat de o turbina hidraulica de tip Girard. Apa pentru actionarea turbinelor era adusa pe un apeduct de la Ciurel, unde se executase un baraj pe raul Dambovita;
- o astfel de turbina tip Girard avea o putere de 180 CP la un debit de 2,8 m3/s si o cadere de 7,34 m;
- un grup de pompare era alcatuit din sapte pompe cu piston, tip Girant & Comp. Zurich. Debitul unui grup de pompare era de 27 m3/min., iar presiunea era ridicata de la 10 m la 28-30 m, in conditiile in care viteza de rotatie era de 60 rot./min. Pompele erau de dimensiuni impresionante, colosale.
In total au fost montate patru turbine Girard, doua dintre ele actionand doua dinamuri destinate alimentarii cu energie electrica a iluminatului public si a tramvaielor. Tensiunea nominala era de 600 V. Acestea au fost primele generatoare de curent electric montate la centrala Grozavesti. Ulterior cele doua dinamuri s-au montat pe o singura turbina, a patra. Pe a treia turbina, devenita disponibila, s-a montat inca un grup de pompare similar cu cele doua existente, dar, de aceasta data, fabricat de firma Escher Wyss & Comp. din Zurich.
Principalii consumatori erau lampile cu arc utilizate pentru iluminarea bulevardelor Elisabeta si Carol, precum si a soselii Kiseleff. S-au montat 130 de lampi de 10 amperi, cate 10 lampi in serie [3]. Alte 20 de lampi cu arc s-au montat in gradina Cismigiu.  
Alimentarea de rezerva cu energie electrica s-a realizat, inca din anul 1891, cu ajutorul a doua dinamuri actionate prin curea, de un singur motor cu aburi, cu piston orizontal, avand puterea de 125 CP.
Turbinele Girard erau adesea afectate de acumularile de nisip. Iarna apa ingheta, iar vara cursul era uneori intrerupt datorita morarilor care aveau mori situate in amonte, pe cursul Dambovitei. In aceste conditii turbinele se opreau si distributia apei se facea numai pe baza presiunii realizate de diferenta de nivel data de rezervoarele situate pe dealul Cotrocenilor. De aceea, in anul 1897, s-a luat decizia montarii a patru motoare termice ca rezerva la cele patru turbine hidraulice. Motoarele de rezerva erau masini cu aburi, cu pistoane verticale, cu dubla expansiune si cu condensatori. Fiecare masina producea 200 CP la 135 rot./min. Aburul, cu presiunea de 8 at., era generat de patru cazane multitubulare avand suprafata de incalzire de 220 m2. In anul 1908, cazanele au fost modernizate prin adaugarea de supraincalzitoare.
In anul 1906 se monteaza un motor termic modern, respectiv o turbina cu aburi, cu puterea de 300 CP. Aceasta turbina actiona direct o pompa de apa, de asemenea moderna, de tip centrifugal. Turbopompa astfel realizata asigura o inaltime de pompare de 40 m, la un debit de 36 m3/min. In 1908 se monteaza doua noi cazane de aburi, multitubulare, cu suprafata de incalzire de 220 m2.
In aceasta perioada, conducerea exploatarii instalatiilor tehnice de la Uzina Grozavesti a fost asigurata de inginerul Giulini, in calitate de sef al serviciului apelor.
O etapa distincta in dezvoltarea uzinei Grozavesti o reprezinta lucrarile realizate intre anii 1898 si 1901, asa-numitele instalatiuni de la Bragadiru. Aceste lucrari au avut in vedere tot asigurarea cu apa a Capitalei, tinand cont de necesitatile mereu crescande. Astfel, pe baza unui proiect executat de inginerul inspector general Elie Radu, in zona cuprinsa intre Satul Nou si Clinceni, se executa un numar de 20 de puturi. Apa din puturi era stransa, prin sifonare, in doua colectoare. De aici apa era pompata intr-un apeduct in lungime de 10 km, care, apoi, deversa apa intr-un rezervor cu capacitatea de 7.000 m3, nou construit, tot pe dealul Cotrocenilor. Mai departe apa era preluata gravitational de pompele de la uzina Grozavesti.
Pentru amorsarea conductelor se foloseau electropompe asincrone. Preluarea apei din colectoare se facea cu patru electropompe centrifugale asincrone (doua de lucru si doua de rezerva), de cate 30 kW. Debitul nominal era de 155 l/s, la o inaltime de refulare de 11 m. Puterea electrica era transmisa la electropompe prin cabluri subterane care soseau de la o centrala electrica dedicata, amplasata langa uzina Grozavesti. La locul de consum se facea reducerea tensiunii de la 3.000 V la 200 V, cu ajutorul transformatoarelor. Aceasta centrala electrica dedicata era echipata cu trei grupuri generatoare, doua de lucru si unul de rezerva. Grupurile generatoare erau alcatuite, fiecare, dintr-o masina cu aburi cu doua pistoane orizontale si un generator trifazat de 70 kW, cu tensiunea nominala de 3 kV. Interesant este ca generatoarele, fiind produse de firma Ganz din Budapesta, aveau frecventa nominala de 42 Hz.
Pentru producerea aburului s-au montat trei cazane multitubulare, tip Buttner, avand o suprafata de incalzire de cate 80 m2.

3. Uzina Grozavesti - perioada interbelica
In anul 1908, proaspatul inginer Dimitrie Leonida, absolvent al Universitatii Tehnice Regale din Berlin, se angajeaza la Primaria Municipiului Bucuresti. Deja Dimitrie Leonida era cunoscut ca autor al proiectelor privind metroul bucurestean si amenajarea hidroelectrica a Bistritei moldave (in prezent hidrocentrala de la Stejaru, pentru constructia careia Leonida a militat vreme de 40 de ani, ii poarta numele). In acelasi an, Dimitrie Leonida, sesizand lipsa acuta de personal specializat, infiinteaza Scoala Comunala de Electricieni si Mecanici. Deoarece elevii-ucenici nu aveau unde sa faca practica, in anul 1909 Dimitrie Leonida infiinteaza Muzeul Tehnic care astazi ii poarta numele.
In anul 1910, Dimitrie Leonida primeste sarcina de a construi o centrala electrica moderna la Gozavesti. Leonida proiecteaza si realizeaza aceasta centrala, astfel ca, in anul 1912, se semneaza actul de nastere al termocentralei Grozavesti. Noua centrala era echipata cu doua turbogeneratoare, de fabricatie AEG, cu puterea unitara de 1.000 kW. Aburul necesar, la 15 at. si 3.500 grade C, era asigurat de patru cazane Babcock cu suprafata de incalzire de 300 m2. Aceste cazane au functionat pana in anul 1936, cand au fost demolate. Prin grija lui Dimitrie Leonida, unul din cazane a fost mutat si montat la Muzeul Tehnic, unde poate fi admirat si astazi. Tot acolo s-au mutat si cateva din turbinele scoase din uz, precum si o parte din statia electrica de 5.000 V, impreuna cu panoul si pupitrul de comanda, precum si podiumul pe care erau asezate, inclusiv scara de acces.
In afara functiei sale de sursa de energie electrica, uzina Grozavesti a fost, simultan, statie electrica de conexiuni si de distributie, statie de alimentare a retelei electrice a tramvaielor si statie de pompare a apei de consum. La sfarsitul anilor '50, uzina Grozavesti a devenit si furnizor de caldura. Aflata intr-un proces permanent de innoire, centrala Grozavesti a fost cea mai mare centrala din Romania, pana pe la mijlocul anilor '50 ai secolului trecut, deci o perioada de peste 40 de ani. Vechile pompe de apa, actionate de turbine hidraulice, au fost inlocuite cu electropompe. Turbinele si cazanele vechi au fost inlocuite si ele, in mai multe randuri, cu altele moderne, de eficienta sporita. Statia electropompelor de apa potabila cuprindea 9 unitati, cu o putere totala de 2.500 CP. Presiunea de refulare era de 3,5-3,7 atm.
In anul 1922, cealalta uzina electrica a Bucurestiului, uzina Filaret, este avariata si consumatorii sunt preluati de uzina Grozavesti. Aceasta situatie il determina pe primarul general dr. Constantinescu sa concentreze cele doua uzine intr-o singura societate. Pana la acel moment, uzina Filaret apartinea de Societatea Generala de Gaz si de Electricitate, iar uzina Grozavesti apartinea de Uzinele Comunale Bucuresti, respectiv de Primaria Generala. In anul 1924, Primaria a cumparat toate actiunile societatii generale, plata facandu-se in obligatiuni cu valoare totala nominala de 36.720.000 franci francezi, cu dobanda fixa de 7%, amortizabile in termen de 30 ani.
In anul 1936, la 1 aprilie, instalatiile Uzinei Comunale Bucuresti, cu personalul aferent, trec in administrarea Societatii Generale de Gaz si de Electricitate. Aceasta va plati dividende de 50 milioane de lei pe an si un bonus de 7% la energie. Instalatiile raman in proprietatea UCB. In anul 1938, la 7 mai, in Monitorul Oficial nr. 104, se publica Legea pentru Organizarea Exploatarilor Comunale. In baza acestei legi, Uzina Electrica Grozavesti si Uzina Hidroelectrica Dobresti, impreuna cu instalatiile anexa (in special LEA 110 KV Dobresti - Grozavesti si drumul de acces), trec de la UCB in proprietatea Societatii Generale de Gaz si de Electricitate, contra actiuni in valoare de 465 milioane lei.    

3.1. Instalatiile electrice
S-a adoptat solutia moderna de distributie a energiei electrice, sub forma de curent alternativ trifazat, cu frecventa de 50 Hz. Tensiunea de distributie s-a ales 5.000 V, iar tensiunea de utilizare s-a ales 3 x 208/120 V, aceleasi cu cele folosite in cazul uzinei Filaret, care fusese data in functiune in anul 1908. Solutia s-a dovedit salutara, mai ales in anul 1922 cand, cu ocazia unui incendiu la uzina Filaret, uzina Grozavesti a fost cea care a fost solicitata sa salveze situatia. Tensiunea de 3 x 208/120 V s-a mentinut in centrul Capitalei pana spre sfarsitul anilor '70 ai secolului trecut. In aceasta schema electrica se observa grupurile Ward-Leonard (motoarele asincrone aveau rotorul bobinat) si instalatia de control a izolatiei. Se mai observa prezenta unui aparat numit Tirrill. Judecand dupa amplasarea in schema, deducem ca este vorba de un regulator automat de tensiune. Mai multe detalii despre Tirrill am gasit in [4].

3.2. Instalatiile termo-mecanice
La uzina Grozavesti, in perioada interbelica, aproape in fiecare an consemnam cel putin o lucrare majora de dezvoltare sau de modernizare. Astfel uzina se mentine in fruntea energeticii romanesti. Primele turbine, date in functiune in anul 1912 au fost inlocuite in anul 1925 cu turbine de fabricatie BBC, avand puterea mai mare, respectiv 1100 kW. In anul 1936 grupurile respective au fost demolate si vandute. In anii 1913-1914 se monteaza patru cazane noi (300 m2, 15 ata si 3.500 grade C) si un turbogenerator de 2 MW. In perioada razboiului, mai precis in anii 1917-1918, se monteaza cazanele 9 si 10 (450 m2, 15 ata si 3.500 grade C). Deoarece se preconiza o criza a petrolului, rafinariile de pe valea Prahovei fiind avariate, aceste cazane au fost prevazute si cu gratare pentru arderea carbunilor. In anul 1923 se monteaza cazanul 11, cu o suprafata de incalzire de 450 m2, la 15 ata si 3.500 grade C.
In anul 1924 se pune in functiune grupul 4 de 4.000 kW. In anul 1936, turbina 4 este modificata, valorile parametrilor nominali fiind majorati de la 14 ata si 3.500 grade C la 19 ata si 3.800 grade C. Cazanul 12 (500 m2, 15 ata si 3.500 grade C) este montat in anul 1925.
In anul 1926 se monteaza un turboagregat nou, de 10.400 kW, avand parametrii 14 ata si 3.800 grade C. In anul 1936, turbina veche va fi inlocuita cu o turbina noua cu puterea de 12.500 kW, cu parametrii 19 ata si 3800C. In anul 1927 se modernizeaza primele opt cazane, in sensul cresterii suprafetei de incalzire. In anul 1928, la cazanele 9 si 10 se realizeaza cresterea suprafetei de incalzire, de la 450 m2 la 575 m2. In acelasi an se monteaza doua cazane noi, respectiv cazanele 13 si 14 (625 m2, 20 ata si 4.000 grade C). Turboagregatul 6, de 16.000 kW, este dat in functiune la data de 1 februarie 1929. In anul 1932 se monteaza doua cazane noi, nr. 15 si nr. 16, avand suprafata de incalzire de 750 m2, la 20 ata si 4.000 grade C. In anul 1935 puterea instalata a centralei Grozavesti ajunge la 34.600 kW. Tot in 1935 se demoleaza cazanele 5, 6, 7 si 8, care erau depasite din punct de vedere tehnic, chiar si dupa modernizarile efectuate in anul 1927. In locul acestor cazane, in anul urmator 1936, se monteaza doua cazane noi, respectiv cazanele 17 si 18, cu o productie de aburi de 32-40 t/h, o suprafata de incalzire de 400 m2, la 20 ata si 4.000 grade C. In acelasi an 1936, se monteaza si turboagregatul nr. 7 cu puterea nominala de 20.000 kW, la 20 ata si 3.500 grade C. Productia anuala de energie electrica se ridica la 99.000 MWh.
In anul 1936 se construieste un apeduct metalic pentru apa de racire, iar in anul 1938 se costruieste un turn de racire modern, din beton armat, cu o capacitate de 5.000 m3/h. In anul 1939 se ajunsese la situatia in care cazanele puteau sa asigure o putere electrica de numai 36.000 kW, in timp ce puterea instalata in turbogeneratoarele centralei era de 52.500 kW. In aceste conditii se demareaza un program ambitios de dezvoltare a uzinei Grozavesti, program pus la punct de Serviciul de Studii si Constructii de Uzine, serviciu care fusese infiintat in anul 1937, in cadrul Societatii Generale de Gaz si de Electricitate din Bucuresti (SGGE). Reamintim ca, incepand cu anul 1936, uzina Grozavesti era administrata de SGGE, iar din anul 1938 trece in proprietatea acesteia.  
In programul mentionat, era prevazuta cresterea puterii instalate totale pana la 82.500 kW, simultan cu scaderea consumului specific de pacura de la 450 g/kWh la 330 g/kWh. Pentru a indeplini aceste cerinte, se recurge la o solutie tehnica ingenioasa si curajoasa. Profitand de aparitia pe piata a unor noi echipamente termo-mecanice, cu functionare la parametrii ridicati, se trece la montarea a doua cazane si a doua turbogeneratoare asa-numite inaintase. La iesirea din turbine, aburul, cu o presiune de 20 ata, era trimis inapoi la cazane, unde era reincalzit pana la temperatura de 4000C. Apoi, aburul era dirijat spre bara de alimentare a turbinelor existente, turbine care functionau tocmai la acesti parametri (20 ata si 4.000 grade C). Se introduce preincalzirea regenerativa a apei de alimentare.
Noile echipamente care s-au montat au fost doua cazane Loffler - Witkowitz (Cehoslovacia), avand parametrii 170 t/h, 130 ata si 5.000 grade C si doua turbine inaintase, de productie BBC, cu puterea unitara de 15.000 kW. Cazanele erau proiectate sa functioneze cu doua tipuri de combustibili, respectiv pacura si gaz natural. Probele la primul cazan Loffler - Witkowitz incep in data de 29 octombrie 1942, iar in data de 20 noiembrie, cazanul este pus in functiune, impreuna cu masina de 15 MW. Puterea pompei de alimentare a acestui cazan era de 1.500 kW. In anul 1942, Societatea Generala de Gaz si de Electricitate incepe lucrarile de distributie a gazului metan in Capitala. Primul si cel mai mare consumator de gaz metan este cazanul 15, tip Loffler - Witkowitz. Aprinderea flacarii de gaz, la acest cazan, s-a facut in data de 18 iunie 1943, la ora 12, de catre primarul general al Bucurestiului, generalul I. Rascanu.

3.3. Lucrari speciale
Afara de activitatea curenta, de zi cu zi, in cadrul uzinei Grozavesti, ca unitate principala a SGGE, s-au desfasurat si o serie de lucrari speciale, cu un puternic caracter de cercetare, specialistii uzinei fiind, si in acest domeniu, deschizatori de noi drumuri in domeniul tehnic. O astfel de lucrare a fost experimentarea functionarii unei sectii de retea de medie tensiune in regim de doua conductoare si pamant. Lucrarea a fost impusa de restrictiile de razboi privind materialele. S-a dorit verificarea functionarii retelei de 5.000 V, in conditiile in care unul dintre conductoare nu era un conductor metalic, ci era constituit de pamant. Experimentul a avut loc in data de 22 ianuarie 1943 pe o retea in lungime de 100 m. Experimentul a fost reluat in data de 24 februarie 1943, pe o lungime de linie de 485 m. Rezultatele au fost bune [5].
Alta lucrare cu caracter de prioritate absoluta la nivelul tarii noastre a fost realizarea comunicatiilor telefonice prin unde dirijate pe liniile electrice aeriene de inalta tensiune. Aplicatia s-a realizat pe LEA 110 kV Grozavesti - CHE Dobresti, linie in lungime de 122 km. O statie de telefonie de inalta frecenta era alcatuita dintr-un receptor si un emitator de 10 W, ambele realizate cu tuburi electronice. Pentru siguranta, alimentarea statiilor telefonice se facea din baterii de acumulatoare printr-un convertizor 30/400 Vcc. Statiile telefonice erau la cele doua capete ale LEA: UE Grozavesti si CHE Dobresti, precum si la CTE Schitu-Golesti si statia electrica Targoviste. Selectia statiei telefonice dorite se realiza cu ajutorul unui disc telefonic.

4. Societatea Generala de Gaz si de Electricitate
Discutand despre uzina Grozavesti, nu se poate sa nu remarcam influenta benefica pe care a avut-o apartenenta la Societatea Generala de Gaz si de Electricitate din Bucuresti (SGGE). La randul ei, uzina Grozavesti a fost pilonul central, baza, acestei societati. SGGE s-a autorizat ca societate anonima prin sentinta Tribunalului Ilfov, sectia comerciala, nr. 594/1906. Ea provine din vechea Companie de Gaz din Bucuresti si avea concesiunea alimentarii cu gaz si cu electricitate a Capitalei si nu numai. Capitalul social initial era stabilit la 15.000 actiuni a 500 lei fiecare [6].
Dupa 1924, director tehnic al SGGE a fost profesorul inginer I. Stefanescu-Radu. Din 1930, la conducerea societatii s-a aflat inginerul Nicolae Caranfil. In anii '30 ai veacului trecut, SGGE ajunge sa fie una din cele mai mari si mai puternice companii ale Romaniei Mari. La nivelul anului 1937, SGGE avea un capital de 500 milioane lei, 2.900 salariati, gestiona o putere instalata de 83.779 kW (din care 54.500 kW la uzina Grozavesti) si producea 166.000 MWh pentru un numar de 91.689 abonati. Incepand cu luna august 1936, SGGE editeaza revista lunara Monitorul gazelectra, al carei nume se schimba, in luna decembrie, in Revista gazelectra si apoi, incepand cu 1941, in Buletinul gazelectra. Aceasta revista este o oglinda, peste decenii, a ceea ce era SGGE. Prezentam, mai jos, cateva rubrici si articole mai deosebite din cuprinsul acestei reviste:
- toate realizarile tehnice si economice ale SGGE erau prezentate in detaliu;
- erau prezentate problemele de interes general, precum: activitatea medicilor angajati ai SGGE, activitatea cabinetelor juridice din cadrul SGGE, preturile meselor servite la cantinele SGGE
- probleme sociale: sarbatorirea salariatilor cu diferite ocazii, cum ar fi avansarea in functie, iesirea la pensie,
- in revista erau prezentate si aspecte din activitatea altor institutii de profil, precum: IRE - Institutul National Roman pentru Studiul Amenajarii si Folosirii Surselor de Energie, APDE - Asociatia Producatorilor si Distribuitorilor de Energie Electrica din Romania si UCB - Uzinele Comunale Bucuresti;
- erau prezentate detaliat participarile specialistilor SGGE la intalnirile internationale de profil;
- de asemenea, erau prezentate si comentate realizarile societatilor de electricitate din strainatate;
- aflam ca inginerii din cadrul SGGE tineau, in mod curent, conferinte de specialitate. Conferintele aveau loc, cel mai adesea, la Cercul Electrotehnic "Gazelectra" si la "Cercul Electrotehnic" de la Societatea Politehnica;
- la angajare, personalul societatii era stagiar si, ulterior, in urma unui examen, devenea definitiv;
- articole privind istoria SGGE si istoria electricitatii. Multe din aceste articole au fost scrise de profesorul Dimitrie Leonida;
- articole reflectand evenimente de interes national, cum ar fi: comemorarea mortii lui Mihai Eminescu, festivitatile din cadrul "Lunei Bucurestilor";
- in numarul din 3 octombrie 1936 se publica regulamentul de desfasurare a actiunii "Bursa ideilor". In fiecare revista exista un cupon adresat direct directorului general, Nicole Caranfil. Orice salariat putea sa trimita ideile sale de imbunatatire a activitatii firmei. Daca ideile se dovedeau a fi valoroase, respectivul salariat era recompensat; 
- in luna mai 1937, in urma unor ploi abundente, apa ajunge in unele locuri din oras la peste 1 m, situatie nemaiintalnita din anul 1908. Este inundat si avariat postul de transformare 5.000/208 V aflat la intersectia strazilor Mitropolit Filaret si Constantin Bosianu. In prezent acolo se afla postul de transformare nr. 64, de 10.000/400 V;
- in data de 18 noiembrie 1938, in cadrul uzinei Grozavesti are loc ceremonia prin care cei 97 de elevi ai scolii de ucenici sunt incadrati in organizatia de tineret Straja Tarii. Participa primarul general al Capitalei, alte personalitati ale municipiului, conducerea SGGE, parinti si elevi;
- tot in luna noiembrie 1938, directorul general al SGGE, Nicolae Caranfil, pleaca la New York pentru a dirija lucrarile de amenajare a pavilionului Romaniei la expozitia internationala New York 1939. Se prezinta aceasta expozitie;
- 10 februarie 1939 - functionarii si functionarele angajati in 1938 si 1939 sunt invitati sa frecventeze obligatoriu o data pe saptamana sala de scrima;
- joi, 30 martie 1939, Marele Voievod Mihai (care pe atunci avea 17 ani), impreuna cu colegii de clasa de la Colegiul National Sfantul Sava, face o vizita la centrala Grozavesti;
- in numarul din luna iunie 1939, se prezinta dispozitivele de pornire automata a turbopompelor de alimentare a cazanelor nr. 17 si nr. 18. Aceste dispozitive, aflate in exploatare de peste un an, au fost concepute de seful sectiei cazane, maistrul Gh. Parvu, la indemnul sefului centralei Grozavesti, dl subdirector inginer C. Rotaru.
- in numarul din ianuarie - mai 1941, se publica, pentru comparatie, treptele de salarizare ale functionarilor din sectorul de stat, incepand cu functiile de secretar general si presedinte al consiliului tehnic superior, pana la impiegat stagiar si subinginer clasa a III-a;
- in septembrie - octombrie 1942, dl ing. Negrescu, conducatorul centralei Grozavesti, este promovat la rangul de subdirector, cu aceleasi atributii;
     
5. Profesionistii
Trebuie sa ne inclinam cu respect in fata profesionistilor romani din perioada interbelica, specialisti de talie mondiala, care au activat nu numai in domeniul energiei si nu numai in Bucuresti. Ei sunt cei care au facut din uzina Grozavesti un portdrapel al energeticii romanesti, un portdrapel de nivel european.
Vom prezenta mai jos, numai unele aspecte din activitatea catorva dintre acesti oameni deosebiti.

5.1. Dimitrie Leonida (23.05.1883 - 14.03.1965)
Nu avem cuvinte pentru a exprima admiratia fata de acest inginer (scris cu litere mari), care poate fi considerat, fara nici o exagerare, parintele energeticii romanesti. A fost o personalitate in energetica romaneasca, inca dinaintea Primului Razboi Mondial si, in continuare, pana la moartea sa din anul 1965. Chiar si in prezent este o personalitate cunoscuta si apreciata, personalitate careia i-au fost dedicate mai multe articole si carti cu caracter biografic. In anul 1908, cand termina facultatea, Dimitrie Leonida realizase deja ceea ce am putea sa numim astazi un studiu de prefezabilitate privind metroul bucurestean si pentru ceea ce va deveni hidrocentrala de la Stejaru, de pe raul Bistrita. In acelasi an, 1908, infiinteaza Scoala Comunala de Electricieni si Mecanici, cu durata de trei ani. In anul urmator infiinteaza Muzeul Tehnic. Intre anii 1910 si 1912 proiecteaza si construieste cea mai moderna termocentrala din tara, termocentrala Grozavesti. Personalul acestei uzine a fost asigurat de primele promotii de absolventii ai Scolii Comunale de Electricieni si Mecanici.
In anii Primului Razboi Mondial, Dimitrie Leonida construieste o statie TFF (telegrafie fara fir) militara, la comanda careia se va afla in calitate de sublocotenent. De asemenea, construieste uzina electrica a orasului Botosani. Abordeaza in detaliu problema Bucurestiul - port la Dunare. In anul 1938, SGGE organizeaza o scoala de ucenici. Director al scolii a fost profesorul Leonida, care era si director tehnic la SGGE. Dimitrie Leonida doneaza acestei scoli o parte din cele 300 de carti necesare si pune la dispozitie sali de curs la Scoala Comunala de Electricieni si Mecanici. Instruirea practica se efectua la uzina Grozavesti si la un atelier special amenajat in incinta acestei uzine. Prestigiul de care se bucura SGGE se observa si din faptul ca la Scoala de Ucenici, in primul an, au reusit sa treaca examenul de admitere numai 35 de elevi din 64 de candidati. Acesti 35 de elevi au fost pregatiti timp de o luna, dupa care a avut loc un nou examen, de selectionare. Dintre acestia, numai 32 de elevi au fost admisi in anul intai. La sfarsitul scolii, toti absolventii au fost angajati la SGGE.
Dimitrie Leonida a fost si director general al SGGE din luna noiembrie 1944 pana spre sfarsitul anului 1945. In perioada 25 mai - 25 noiembrie 1937 are loc, la Paris, Expozitia Internationala "Arta si Tehnica in Viata Moderna". La aceasta expozitie participa 44 de natiuni. Tarile mandre, constiente de puterea lor, aveau pavilioanele dispuse mult in fata, in prim-plan. Iluminarea pavilionului national era asigurata de SGGE. Pe peretele din fundul holului central se afla un basorelief reprezentand harta Romaniei Mari. Atentia si admiratia vizitatorilor erau atrase de jocul de lumini implementat pe harta. Autorul acestuia a fost profesorul Leonida. In anul 2013, IRE si revista Energetica vor organiza manifestari in vederea implinirii a 130 de ani de la nasterea lui Dimitrie Leonida. Vom milita in continuare pentru primirea profesorului Leonida in randurile membrilor post-mortem ai Academiei Romane.

5.2. Nicolae G. Caranfil (28.11.1893 - 22.04.1978)
Daca despre Dimitrie Leonida putem spune ca a fost inginerul energetician perfect, despre Nicolae Caranfil putem spune ca a fost directorul general (CEO, cum s-ar zice astazi) perfect. Societatile pur si simplu se bateau pentru el, fiindca se stia ca Nicolae Caranfil reprezenta garantia succesului firmei respective. In epoca era cunoscut ca realizatorul. Nascut la Galati, urmeaza Ecole de Genie Civil a Universitatii din Gent, Belgia, si cursuri postuniversitare la Cambridge. Intors in tara, pe parcursul deceniului trei al secolului al XX-lea, Nicolae Caranfil a fost un colaborator apropiat al profesorului Dimitrie Leonida si director la societatile acestuia. Incepand cu anul 1930 si pana la 25 noiembrie 1944 a fost director general al Societatii Generale de Gaz si de Electricitate. In aceeasi perioada a mai fost: director general al Uzinelor Comunale Bucuresti, administrator delegat la Societatea Nationala a Telefoanelor, responsabil cu rezolvarea problemelor internationale din cadrul Societatii Romane de Radiodifuziune, presedinte al Consiliului Superior al Transporturilor si Tarifelor, presedinte al Sectiei Lucrari Publice a Institutului Social Roman, vicepresedinte al Asociatiei Generale a Inginerilor din Romania, presedinte al Asociatiei Producatorilor si Distribuitorilor de Energie Electrica din Romania, presedinte al Asociatiei Sportive (a SGGE) "Metropola", vicecomandor al Yacht Club Regal Roman, presedinte al Yacht Club Bucuresti si multe altele.
Organizator exceptional avea usile deschise la toate personalitatile zilei, inclusiv la rege. Mai multe legi au fost scrise de Nicolae Caranfil si au fost promovate la initiativa sa. Nicolae Caranfil n-a dorit sa fie persoana politica, dar a fost o personalitate publica. Numit, in 1936, ministru al aerului si marinei regale, dupa numai cateva saptamani, se intoarce ca director general. A refuzat cererile insistente ale conducatorului statului, maresalul Ion Antonescu, de a deveni primar general al Bucurestiului. Sub conducerea sa s-au realizat lacurile din nordul Capitalei, noul cartier de locuinte ieftine din zona parcului Herastrau si s-a introdus gazul metan in Bucuresti. A studiat problema Bucuresti - port la Dunare. Probabil ca, daca ar fi avut la dispozitie cativa ani, realiza si acest important proiect. De altfel a si inceput lucrarea prin eliminarea micii uzine electrice care alimenta orasul Oltenita si preluarea alimentarii orasului de catre SGGE, printr-o LEA de 15 kV special construita si a posturilor de transformare locale.
Ilustram stilul de lucru al lui Nicolae Caranfil cu numai doua exemple:
- hidrocentrala Dobresti (4 x 4 MW) si linia electrica aeriana de 110 kV, care o leaga de Bucuresti, au fost construite prin finantare de catre grupul belgiano-francez Hydrofina. Rascumpararea centralei urma sa fie facuta de catre SGGE, prin cumpararea energiei electrice timp de 19 ani. Insa, imediat dupa punerea in functiune a centralei, in anul 1930, au aparut pretentii financiare suplimentare ale firmei Hydrofina. Nicolae Caranfil, sprijinit de statul roman, a respins ferm aceste pretentii. Tratativele, foarte dure, au durat pana in anul 1938. Ele s-au purtat inclusiv la Paris si inclusiv cu reprezentanti ai bancilor care sustineau firma Hyrofina. In final, avand si ajutorul ministrului de interne Armand Calinescu, guvernul roman procedeaza la nationalizarea CHE Dobresti si a instalatiilor anexe. Prin legea speciala publicata in Monitorul Oficial nr. 209 din 9 septembrie 1938, uzina trece in proprietatea SGGE. Astfel, cu 12 ani inainte de termen, s-a pus capat unui contract oneros [7]. Nu putem sa nu facem o comparatie cu situatia baietilor destepti din hidroenergetica zilelor noastre;
- in anul 1942, aliatul Germania facea presiuni asupra Romaniei pentru cresterea productiei de petrol necesar razboiului. In acest context, Nicolae Caranfil propune reducerea sau chiar eliminarea consumului de pacura de la uzina Grozavesti si trecerea acesteia pe gaz natural. Insa, pentru aceasta, Germania a trebuit sa furnizeze conductele necesare aducerii gazului de la Manesti - Prahova la Bucuresti (60 km) si distributiei acestuia in Capitala, inclusiv la uzina Grozavesti. Lucrarile au fost realizate cu contributia decisiva a SGGE. 
Nicolae Caranfil a fost membru corespondent al Academiei Romane incepand cu anul 1940. Nicolae Caranfil a locuit in Bucuresti, pe Aleea Modrogan, la numarul 17. Tot in Bucuresti exista o strada care poarta numele de "Nicolae G. Caramfil". Credem ca este vorba de o simpla greseala de scriere si ca numele corect al strazii este "Nicolae G. Caranfil".

5.3. Ion S. Antoniu (27.08.1905 - 10.03.1987)
In anul 1928, Ion Antoniu devine inginer electromecanic diplomat, absolvent al Scolii Politehnica Bucuresti, Isi completeaza studiile la Scoala Superioara de Electricitate din Paris, devenind, in anul 1929, inginer electrician diplomat. A fost angajat la SGGE in perioada 1930-1947 pe mai multe functii de conducere, dar postul care l-a consacrat a fost cel de inginer sef la Serviciul de Masuri, Contori si Relee. In aceasta calitate a efectuat incercarile complete ale turbinei cu abur de 20 MW, a doua cazane de 40 t abur/h, a doua motoare Diesel de 9000 CP, a turnului de racire hiperbolic din beton armat de 5000 m3/h. De asemenea, a inzestrat laboratorul de specialitate cu toate aparatele si instalatiile moderne necesare efectuarii diferitelor masuratori solicitate de o mare intreprindere, de talia SGGE.
In anul 1946, I.S. Antoniu a fost numit titular al Catedrei de Masuri Electrice, la Politehnica din Bucuresti. In 1947 obtine titlul de doctor inginer electrician de la Politehnica din Bucuresti, cu calificativul magna cum laudae. La 5 septembrie 1953, Ion S. Antoniu a fost numit profesor de electrotehnica la Catedra de Electrotehnica a IPB, unde a functionat pana la 1 iunie 1975, cand s-a pensionat pentru limita de varsta. La 23 martie 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane.
In Bucuresti, I.S. Antoniu a locuit pe strada Edgar Quinet la numarul 6.

5.4. Paul Dimo (10.06.1905 - 17.04.1990)
Paul Dimo a urmat cursurile Scolii Politehnice din Bucuresti intre 1923-1928. Si-a continuat studiile in Franta intre 1929-1930, devenind si inginer diplomat al Scolii Superioare de Electricitate din Paris. La SGGE a lucrat intre 1930 si 1945, fiind subdirector tehnic. Paul Dimo s-a facut cunoscut pe plan mondial in calitate de creator al analizei nodale, cunoscuta sub denumirea de Dimo's REI Methods. A scris numeroase carti si alte lucrari cu profil electroenergetic. A contribuit la construirea sistemului hidroenergetic si de navigatie de la Portile de Fier. A proiectat hidrocentrala Moroieni. Paul Dimo a fost ales de Academia Romana membru corespondent la 21 martie 1963 si membru titular la 22 ianuarie 1990. A fost membru al Societatii Franceze a Electricienilor. A fost distins cu prestigiosul Premiu Montefiori, care se acorda o data la cinci ani. In Bucuresti a locuit pe strada Grigore Alexandrescu, numarul 90.

5.5. Ioan Stefan Gheorghiu (24.08.1885 - 6.11.1968)
Ioan Gheorghiu a absolvit, in anul 1909, Scoala Nationala de Poduri si Sosele din Bucuresti, ca sef de promotie. Apoi s-a specializat in domeniul electric la Scoala Superioara de Electricitate din Paris, pe care a absolvit-o in 1910. Si-a inceput activitatea in 1911 ca inginer in portul Constanta, a continuat la Societatea de Tramvaie Bucuresti (1912-1914), iar apoi (1914-1924) la CFR, ca sef al Serviciului de Electrificare. La SGGE a fost director al Directiei Electricitatii si s-a ocupat de dezvoltarea retelei electrice din Bucuresti. A contribuit la modernizarea uzinei Filaret si extinderea retelei de 5kV in afara Bucurestiului, introducerea cablului subteran de 30 kV si electrificarea zonei rurale din jurul Capitalei. A contribuit la modernizarea si extinderea uzinei Grozavesti si la realizarea primei linii electrice aeriene de 110 kV din tara: Dobresti - Bucuresti.
Ioan Stefan Gheorghiu si-a inceput activitatea didactica in 1920, la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Bucuresti, apoi din 1921, la Scoala Politehnica Bucuresti, Catedra de masini si aparate electrice, devenind profesor titular in 1926. I.S. Gheorghiu a dezvoltat o teorie generala unitara a masinilor electrice de curent alternativ, cu sau fara colector. Pentru a asigura pregatirea practica a studentilor a organizat, la Politehnica Bucuresti, Laboratorul de masini electrice. A fost ales membru corespondent al Academiei Romane in 1948, apoi membru titular in 1952. I.S. Gheorghiu a locuit in Bucuresti, in Piata Lahovary, numarul 3.

5.6. Martin Bercovici (24.08.1902 - 19.01.1971)
Martin Bercovici a studiat, intre anii 1921 si 1926, la Scoala Politehnica din Bucuresti, unde s-a specializat in inginerie electromecanica, obtinand titlul de inginer electrotehnician. Dupa absolvire, in anul 1927, s-a angajat la SGGE, unde a lucrat timp de douazeci de ani. Dupa 10 ani de activitate a fost numit subdirector la Departamentul Retele Electrice. Mentionam ca a existat un domn B. Bercovici, care a lucrat in cadrul SGGE timp de 52 de ani, intre 1882 si 1934. Este posibil sa fie vorba de tatal lui Martin Bercovici.  Fiind de origine evreu, in anul 1940, Martin Bercovici a fost concediat de la SGGE. A fost reangajat in anul 1944. In acest interval el a organizat, in conditiile cunoscute de persecutie rasiala, Scoala Tehnica Evreiasca. Aceste cursuri de pregatire tehnica pentru tinerii evrei exclusi din invatamantul superior au fost ulterior recunoscute de statul roman. In anul 1944 s-a intors la SGGE ca subdirector general.
Martin Bercovici a fost primul director general al ISPE, in anul 1949. A predat la Politehnica din Bucuresti, unde a fost creatorul Scolii Romanesti de Retele si Sisteme Electrice. A fost primul decan al Facultatii de Energetica a Institutului Politehnic din Bucuresti si fondatorul scolii romanesti de centrale electrice. La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane, iar la 21 martie 1863 a devenit membru titular. Martin Bercovici a fost ales membru permanent al "Conferintei Internationale a Marilor Retele Electrice de Inalta Tensiune", cu sediul la Paris.

6. Multumiri
Multumim domnului Stefan Serincu, colaborator al revistei, pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispozitie fotografia originala. Amintim ca domnul Serincu este fin al profesorului Leonida si cel mai fidel colaborator al acestuia. 

7. Concluzii
Pe masura ce aprofundezi istoria acelor ani, nu se poate sa nu constati o schimbare de mentalitate, specifica natiilor care au ceva de spus in partea lor de lume. Cu toate ca se mai manifesta unele poticneli specific romanesti, se observa tendinta romanilor de a fi din ce in ce mai constienti de bogatiile acestei tari, de marimea ei, de importanta ei geopolitica, cum am spune astazi. Aceasta s-a datorat si inginerilor romani care pot sa stea alaturi de orice alti ingineri, din oricare alte tari, si aceasta nu numai in domeniul tehnic. In acei ani, cei mai multi dintre tinerii care doreau sa devina ingineri nu mai mergeau la scoli in alte tari, ci se pregateau in Romania si, functie de posibilitati, faceau specializari si documentari in Occident. Este foarte important ca tinerii ingineri romani din ziua de astazi sa aiba constiinta faptului ca sunt urmasii unor mari specialisti care au lasat realizari de seama in urma lor. (Dr. ing. Ionita Daescu, Foto: Wikipedia, Wikipedia)

Bibliografie
[1] Ionescu, M., Gh., - Istoria Cotrocenilor, Lupescilor si Grozavestilor, Tipografia si Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucuresti, 1902.
[2] Leonida, D., - Din istoricul instalatiunilor mecanice si electro-tecnice ale orasului Bucuresti, extras din Buletinul Societatii Politehnice, Bucuresti 1915.
[3] * * *, - Cum este organizata si cum functioneaza Societatea Generala de Gaz si de Electricitate, editata de Societatea Generala de Gaz si de Electricitate, Bucuresti, 1938.
[4] Condiescu, I. P., - Electricitatea industriala - editia a II-a, editura "Revista industriala", Bucuresti, cca. 1925.
[5] * * *, - Buletinul gazelectra, anul VIII, nr. 5-6 (mai - iunie) 1943, revista editata de Societatea Generala de Gaz si de Electricitate, tipografia "Vremea", str. Carol, nr. 10, Bucuresti, 1943.
[6] * * *, - Statute Societatea Generala de Gaz si de Electricitate, editata de Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Succesor I. Stelian Rasidescu, str. Doamnei, nr. 16, Bucuresti, 1906.
[7] Cartianu P. - Nicolae Caranfil, editura Tehnica, Bucuresti, 1994.

Comentarii (1)

Arata comentarii/Ascunde

sesizare

Nu stiu daca va citi cineva vreodata acest comentariu. Vad ca nimeni pana la mine nu a mai comentat vreodata, dar daca totusi va intra si va face aici vreun comentariu atunci poate se va alatura observatiei mele si isi va uni fortele cu alle mele pentru a obtine de la Elcen respectul fata de cetateni pe care este obligat prin legile tarii, respectiv ale mediului, sa ne respecte.
ELCEN zice ca a investit pentru modernizare...bla...bla...bla.
Ce fel de modernizare a facut ELCEN daca din perioada in perioada ( iarna-vara, iarna vara...etc) agregatele sale se invechesc si zgomotul produs de acestea in timpul functionarii creste.tot mai mult. Zgomotul aproape asurzitor se aude la kilometri distanta pana in centrul orasului iar cei care locuiesc la etaje superioare ale blocurilor nu mai pot sa doarma noaptea de zgomot ???

berechet mariana , octombrie 16, 2017

• 
• +0
• 
• 

Scrie comentariu

Arata formular/Ascunde

Nume

E-mail

Website

Titlu

Comentariu

micsoreaza | mareste

Aboneaza-te prin e-mail pentru a primi urmatoarele comentarii.

Am citit si sunt de acord cu Termenii de utilizare.

Adauga comentariu Previzualizare