Din multimea de pelicule care apar pe piata uneori am reusit sa selectez si sa vizionez cateva, care chiar mi s-au parut interesante. Noroc cu cronicile din publicatiile on line sau site-urile agenda.liternet.ro, filmetari.ro, cinemagia.ro, cinemarx.ro etc., pentru ca, altfel, as fi cautat mult si bine. Oricum, am constatat ca filmele cu adevarat bune, nu neaparat realizate pentru entertainment, ci pentru a te face sa mai si gandesti si sa simti (macar un pic!), nu sunt promovate in mod deosebit, ramanand, undeva, intr-o semiobscuritate.

Succesul filmelor romanesti in tara nu se afla la nivelul care ar trebui atins. Aceasta nu inseamna, insa, ca publicului autohton trebuie sa i se adreseze reprosuri. Timp de 50 de ani nu am vizionat decat filme romanesti, deci exista o "sete" reala de filme straine. Am trait si perioada in care ne-am uitat - de aproape 20 de ani de la Revolutie - numai la filme straine. Acum, avem sansa ca unii cineasti romani sa fie de mare valoare. Sa nu-i ratam si sa-i ajutam sa creeze mai departe, vizionand filmele lor. Chiar daca beneficiaza de finantare straina, au nevoie si de un alt fel de sprijin, psihologic - au nevoie de sustinerea publicului din Romania.
Despre Patru luni, trei saptamani si doua zile, mintile "inguste" afirmau ca este un film "despre un avort" (sau, mai rau, "filmu' cu avortu"), ori, mai acceptabil, dar tot inexact, "despre comunism". Asa cum s-a aratat la vremea respectiva (opinie confirmata si de Cristian Mungiu), 432 era, in primul rand, un film despre dezumanizare (in anumite conditii specifice - aici: interzicerea avorturilor, in ultimii ani ai "Epocii de Aur"). Din acelasi punct de vedere, dublul opus, Amintiri din Epoca de Aur urmareste, cu precizie, tema efectelor secundare ale comunismului in randul oamenilor simpli. Astfel, se justifica in plan estetic recursul la faimoasele legende urbane, proprii perioadei - ca solutie a dorintei lui Mungiu de a opune si o viziune complementara: daca 432 oferea un discurs cinematografic, sumbru, claustrofobic, efectiv haunting - crancen, in acea lipsa aparent totala si definitiva a oricaror orizonturi, pe care cei care au trait-o (cu adevarat!) nu o pot uita niciodata (iar cei care o cunosc doar din auzite cu greu ar putea-o reda), de aceasta data, autorul a decis sa abordeze acelasi univers tematic, cu mijloacele comediei. Sextetul/diptic Amintiri din Epoca de Aur isi reuneste primele patru povestiri sub titlul (preluat dintr-un cor energizant al epocii) Tovarasi, frumoasa e viata!, urmate de inca doua, grupate in formula Dragoste in timpul liber.
Mungiu a lansat acest proiect avand convingerea ca, odata incheiata prima faza a procesului de exorcizare (rememorarea constienta), putem privi spre trecut prin prisma comicului – rasul, ca forma de eliberare. Inca din 432, cu scurtele, dar apasatele sale accente comice, se reitera supapa psihologica a umorului sub chingile dictaturii. Amintiri din Epoca de Aur o deschide pana la capat printr-o veritabila incursiune epica in trecut, selectand cateva dintre cele mai semnificative asemenea evadari ale omului de rand.
Cristian Mungiu este cel mai bun regizor din generatia sa, iar Legenda, purtandu-i semnatura, reprezinta un film, obligatoriu de vazut (genul de film de introdus la lectia de istorie). O lectie de "realism socialist", pana la cele mai mici detalii. Am recomandat si recomand filmul celor care mai au amintiri din anii '80, care au prins cozile la butelii, lipsa de curent, "Scanteia", vizitele de lucru, mirajul salamului de Sibiu si al bananelor, matricola, imnul national intonat la inceput de ora, galantarele cu untura si creveti. O "trecere" de la legenda activistului de partid in vizita de lucru (plina de absurd, suspans si sfarsita intr-un comic rotitor, nebun) la legenda fotografului de la "Scanteia” (fauritor de istorie mistificatoare, comunista), apoi la legenda politrucului zelos (element activ, factor de progres, apropiat de marile mase care nu asculta decat de inima lui, dar aceasta este data partidului) si un sfarsit, apoteotic, cu legenda militianului (flamand, in ajunul Craciunului).
Il recomand si celor care nu au amintiri, "inocenti", necunoscand aromele fade ale parizerului, aplauzele din sedintele de partid, strigatele in cor de Ura, Ura si Pace, Pace, masinile negre conducand tovarasii "de la centru", Eminescu din Ce-ti doresc eu tie..., recitat, mobilizator, cu elan. Pentru cei dintai, este/va fi o exorcizare, un mod terapeutic de a privi, inapoi, cu detasare. Pentru ceilalti, este/va fi o excelenta lectie de istorie, pe cat de greu de crezut, pe atat de veridica. Si primii, si ultimii au iesit/vor iesi, la final, imbogatiti si purtatori ai unei stari de bine pe termen lung. Garantat!
As mai adauga: actorii sunt desavarsiti (fara exceptie); este meritul regizorului ca nu a apelat la vedete, ci la figuri, in buna parte, putin cunoscute, filmul sporind in autenticitate; modul in care a recompus cadrele (satul in fierbere, in ajunul vizitei "de lucru", atmosfera tensionata din redactia ziarului, sala de sedinte, plina ochi de tovarasi, clasa de pionieri, galantarele de Gostat, apartamentul de bloc, cu lant la usa, covor persan, mobila de bucatarie melaminata) este de o fidelitate menita a provoca tresariri nostalgice; timpul se condenseaza nefiresc de mult si nu ai spune, cand pe ecran apare genericul, ca a trecut o ora si jumatate!
Este un film la care se rade cu lacrimi, cu sughituri, cu chiote, un film in timpul caruia oamenii se simt solidari (pentru ca toti il inteleg si l-au trait), un film la finalul caruia spectatorii refuzau sa plece, urmarind genericul. Este un film care inunda ochii de culoare, fetele de zambete largi si de bucuria celor care l-au vazut! Este un film de aratat copiilor si nepotilor! De opt ani, regizorul Cristian Mungiu este si organizator al Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, care, de obicei, are loc intre 13 si 22 octombrie in Bucuresti – la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Taranului Roman, la Cinemateca Eforie – si in sapte orase din tara: Timisoara, Iasi, Cluj, Brasov, Sibiu, Arad si Suceava.
Redau dintr-un interviu acordat de Cristian Mungiu cotidianului "Adevarul", in anul 2017:
Sunt atatea filme americane care sa te relaxeze, incat, cand trebuie sa faci o alegere, noi nu putem sa facem decat filme, care sa iti dea ceva de gandit. Si mi se pare ca, in stadiul la care este societatea romaneasca de astazi, e bine ca facem genul asta de filme. Noi incercam sa facem altceva, pentru ca suntem o mica manufactura. Facem 10-12 filme pe an. Trebuie sa facem niste filme care sa conteze din alt punct de vedere, si atunci tendinta pe care a inceput-o cinemaul romanesc acum 10-15 ani este sa faca niste filme care inoveaza ceva, pe planul intelegerii a ceea ce trebuie sa fie cinematograful astazi. Si asta e, daca vreti, si marea noastra reusita, si motivul pentru care filmul romanesc este astazi prezent in marile festivaluri din lume. Exista niste voci personale, exista niste oameni care au alocat o gramada de timp sa inteleaga care sunt resorturile intime ale cinematografului, sa incerce sa se exprime, nu cum s-au exprimat altii, deja, ci sa aiba un punct de vedere personal…
Trebuie sa aiba o opinie critica despre societatea din jurul lui. Asta incercam noi sa facem cu cinemaul. Incercam sa facem ca oamenii sa vada realitatea, in aceasta oglinda, pentru ca, daca reusesti sa pui realitatea din jurul tau intr-un film, o vezi. In realitate nu o vezi, ea se intampla, esti imersat in ea. Te auzi cum vorbesti, te auzi cum gandesti si cum actionezi si-ti dai seama ca, uneori, trebuie sa operezi niste modificari. Pentru ca toti suntem nemultumiti de societatea in care traim, dar nu ne dam seama ca, uneori, modificarile astea trebuie sa inceapa cu noi insine, percepand felul in care decidem noi.
In general, chiar si restul filmelor mele sunt percepute ca avand ceva de-a face cu comunismul, mai mult din cauza ca perceptia occidentalilor fata de filmele noastre e, indisolubil, legata de comunism, pentru ca ei mare lucru despre noi nu stiu. Deci, nu tine de ce facem noi. Tine de faptul ca Romania e asa o mare pata gri, despre care nu se stie mare lucru, incat oamenii raporteaza intotdeauna orice se intampla, astazi, chiar, si un film contemporan, la comunism. Oamenii habar nu au care e istoria tarii asteia, prin ce fanarioti am trecut noi in ultimii 250 de ani. Ei tot ce stiu este ca a fost o perioada comunista. (Paul Gheorghiu, Foto: wikipedia.org)