De ce n-a emigrat postasul sas? El, care le aducea tuturor din sat scrisoarea cu aprobarea emigrarii? La Cisnadioara, satul risipit de exodul sasilor, el a ramas sa pastreze ritmul vietii de altadata. L-am cunoscut pe Michael Henning, postasul sas, in pragul unei nopti de primavara ca aceasta, spuzita cu stele si parfumata cu… istorii din satul fondat demult, pe la anul 1190, sub semnul Arhanghelului Mihail. Exodul sasilor, in anii ‘80-‘90 a golit si satul acesta, iar interlocutorul meu a avut un rol neasteptat in povestea care i-a dus pe toti. Chiar si pe Erwin, fratele lui mai mic...

Familia lui a plecat, el a ramas. Povestea lui Michael - Misi cum ii spun amicii - ne-a coplesit si, in acelasi timp, ne-a facut sa ne intrebam ce s-ar fi intamplat daca vreodata, in primii lui ani de lucrator la posta, ar fi procedat precum personajul lui Fernandel dintr-un vechi film frantuzesc: ar fi ratacit cate-o scrisoare, cu gandul sa o duca destinatarului abia cand va iesi la pensie, doar pentru a vedea daca absenta acelei epistole a schimbat ori nu destine…? Scrisorile pe care Misi le purta in tolba, in anii ’80 si la inceputul anilor ’90, aduceau destinatarilor, vecinii lui sasi, o veste mult-asteptata, aceea ca le-a fost aprobata emigrarea in Germania. Ce s-ar fi intamplat, oare, daca macar una dintre scrisori nu ar fi fost inmanata destinatarului? Macar aceea care continea aprobarea pentru emigrarea mamei lui, a tatalui lui, a fratelui lui mai mic? Foarte strict in ceea ce priveste indatoririle lui de postas, Michael le-a dat scrisoarea parintilor si fratelui lui, care-au plecat mai apoi la Karlsruhe, lasandu-l pe el in sat… De ce n-a vrut Michael sa plece cu ei? Nu ne spune… Poate ca gandurile erau invalmasite atunci. Poate nici acum nu-i este foarte clar de ce a ales sa fie, pana-n ziua de azi, unul dintre putinii sasi care mai vietuiesc in Cisnadioara – vreo suta, din cateva mii!

Traditia se pastreaza cat e nevoie de ea
Il intrebam pe Michael Henning ce s-a mai pastrat din traditiile sasesti, la Cisnadioara? Asa, cu mana asta de oameni care nu s-au lasat dusi in bejenie? Ceea ce vreti sa aflati, trebuia sa veniti acum 27 de ani, ca sa aflati. Cand satul asta mai traia si functionau toate traditiile – asa cum se mai putea, in comunism, ne raspunde, in vreme ce ne imbie sa gustam din henclesul pregatit de sotia lui. Dupa 1989, 90% din sasii care traiau in Cisnadioara au emigrat. Si in urmatorii 25 de ani, pana azi, va dati seama cati au mai murit...! Acum, in Cisnadioara, sasi mai sunt in jur de 100. Intre ei, multi batrani si cativa copii. Generatia mea, a celor de 40-50 de ani, nu prea e reprezentata. Cei care mai erau au plecat dupa Revolutie, ca am mai ramas numai 3-4 familii mai tinere. Odata cu vecinii mei, au plecat din sat si traditiile. O traditie se pastreaza cand e nevoie de ea. In germana se spune brauchtum; brauch inseamna a avea nevoie. Nu vreau sa spun ca noi nu ne-am pastrat traditiile, dar in nici un caz nu s-au pastrat pentru a se arata la TV, ca la muzeu. O traditie de care a fost nevoie si care s-a pastrat a fost cea religioasa. Biserica... Tot ceea ce depinde de functionarea unei comunitati s-a cam pastrat. Toate sarbatorile se organizeaza ca inainte, dar mai putin se merge la biserica imbracat in port traditional, doar la sarbatorile mari, de Paste sau de Rusalii sau la inaugurarea bisericii, dupa o renovare...
Michael cunoaste bine detaliile astea. Doar e "pastratorul cheii bisericii". A celei din deal, ridicata de teutoni si saxoni, dar si a celei din vale, construita mai incoace si-n care se afla orga, la care tot el canta duminicile, cand se slujeste. Ne mai imbie cu o bucata de hencles. E prajitura tipica saseasca. Se face de cate ori vin neamurile din Germania. Henclesul e, asa, un fel de purtator de nostalgie. Si ce sa le dai la neamuri cadou? Baga 20 de tavi de hencles in portbagaj si duc in Germania... Mai dau si la neamurile lor, care n-au putut ajunge pana acasa. Cand sunt sarbatori, sunt si neamurile pe capul nostru! Asa ca n-am ramas singuri! (rade). Ne vin neamurile foarte des, mai cu seama in luna mai. Si nu stiu cum se face, dar ei intre ei, astia plecati, se pare ca se vad mai des in Cisnadioara decat in Germania. Sunt multi care mai au casele pe-aicea.. Vin si trag la casa lor si le e dulce somnul, ca atunci cand erau copii! Ne povesteste cum e cand vin la Cisnadioara aproape toti colegii lui de clasa. Noi am fost 42, din clasa I pana la a 8-a. Va dati seama, numai aia cand vin, si... pune pe masa, ia de pe masa... Henclesul e obligatoriu. Si o ciorba de tarhon! Ei zic ca tarhonul din Germania nu e ca al nostru... Ca-i nostalgia gustului de acasa ori ca intr-adevar tarhon cu gust ca-n Cisnadioara nu mai gasesti nicaieri, cui ii pasa...

Destinul lui era sa fie... mester de cahle
Azi, postasul care a dus scrisorile de emigrare sasilor din Cisnadioara - numai lui nu si-a pus-o pe masa! - nu se-ajunge din salariul pe care-l primeste. Are trei fete. Casa grea! Si-a facut, in curte, atelier de cahle de ceramica. A invatat sa le faca de nevoie si acum e vestit pe sapte vai! Povesteste: Dupa revolutie, au venit niste nemti care au cumparat o casa in sat si au vrut sa o renoveze asa cum era ea candva, si aveau nevoie si de o soba de teracota, ca pe vremuri. Si au umblat prin toata tara sa caute cahle transilvanene in centrele de ceramica. N-au gasit. Si-au dat seama ca nu mai produce nimeni asa ceva manual. Proprietara acelei case facea terapie prin olarit. Cu argila. Ingrijea copiii cu probleme psihice, facand modelaj. S-a hotarat sa faca ea cahle. S-a chinuit mult, in Germania. Noi aveam grija de casa lor si m-am gandit: ce mare lucru e sa faci o cahla. M-am apucat sa fac. Cand a auzit, doamna din Germania mi-a trimis carti, vreo 10.
M-am dus la Corund, unde cunosteam o familie de olari, si mi-au aratat cum se face. In vreo 2 ani, am facut toate greselile posibile, in anul al treilea am ajuns la faza la care puteam spune ca sunt in stare sa fac cahle pentru soba. Proba maiestriei se da atunci cand deschizi cuptorul. Cand se face o forma de ipsos, trebuie sa tii seama de procentajul de uscare, umiditatea lutului, cat se micsoreaza piesa la ardere, pentru ca la urma piesele trebuie sa se potriveasca. Fiecare piesa are personalitatea ei cand e facuta manual... Tocmai acest lucru da si farmecul unei sobe lucrate manual. Aici, vedeti, am vechi modele transilvane, cu albastru cobalt pe un fond alb mai vechi. Le am de la clienti care veneau cu o piesa de teracota veche, gasita in pod. In general, sunt modele florale si cu motivul lalelei, crizantemei, garofitei. Un model e cu un strugure care parca «izvoraste» dintr-un snop de grau, e un simbol biblic, cu painea si vinul. Cand se zideste soba, mai apare un model floral care arata a soare sau o frunza de brad. Soarele e viata, bradul – vesnicia. Nu pot face multe sobe. Daca fac 5-7 sobe intr-un an, e mult.

De la scrisori de dragoste la facturi
Revenim la imaginea cu Fernandel. Imi amintesc... filmul a fost si-n Cisnadioara cand eram copil. Dar e aproape o crima ceea ce a facut postasul lui Fernandel: sa nu duca scrisoarea. Dar stiti ce e curios? Povestea lui s-a intamplat de-adevaratelea aici, in Cisnadioara, prin 1979. O postarita s-a lasat convinsa de cineva care a pus ochii pe un barbat care avea o prietena in Germania... Femeia nu voia ca omul sa se incurce cu nemtoaica si postarita a ajutat-o: n-a trimis scrisorile lui mai departe si a oprit si scrisorile venite de dincolo. Si acea persoana care s-a inteles cu postarita a reusit sa puna mana pe acel barbat. S-a aflat tarziu, dupa ce au avut copii!...
Munca lui de postas... Ce era ea, mai demult? Ce este astazi? Scrisori... In vremurile acelea, cand dadeai o scrisoare cuiva, erai sigur ca omul se bucura. Azi, ducem numai vesti rele: banca, fiscul... Cel mai mult s-au bucurat in 1989, cand primeau aprobarea sa emigreze in Germania. Era aproape o sarbatoare pentru ei. Dadeau chiar si un ciubuc postasului care le aducea cartea postala de la Militie. Pe cartea postala scria: S-a aprobat dosarul dvs. de emigrare, va rugam sa va prezentati la Militie, serviciul pasapoarte, in data..., ora... Era o stampila tip pentru toti. Atunci, oamenii erau cei mai fericiti. Primim si acum scrisori pentru noi. Ne bucuram cand ne ducem la cutia postala, desi... acum, mai mult baga altii reclamele. Stiti ce ma intreb: cum ar fi fost sa-i aduc fetei mele o scrisoare de la un baiat? Dar nu a fost cazul, pentru ca atunci cand au ajuns fetele mele la varsta sa primeasca scrisori de la baieti, deja comunicau prin SMS. Nu voi sti niciodata ce as fi putut simti, tinand in mana scrisoarea unui baiat pentru fata mea. Scrisoarea, in sine, si-a pierdut utilizatorii... Sunt ce am fost cu mare placere: postas. Sa am de-a face cu oamenii a fost pentru mine o placere. Dar serviciile postale clasice au disparut, cine mai scrie o scrisoare? Azi, nu mai ducem scrisori de dragoste, dar ducem facturi de speriat oamenii. Practic, o meserie care isi pierde o buna parte din sens, datorita avansului tehnologiei. Munca la Oficiul Postal este, pentru mine, o pasiune pe care incerc sa o aduc in mileniul 3. De cand m-am angajat la Posta Romana, n-am crezut ca dureaza mai mult de 5 ani. Acum, la fiecare 5 ani, imi reinnoiesc speranta”... Oprim reportofonul. Computerul postasului Misi da un semn. Un mesaj de la fratele Erwin. O data cu vara, rand pe rand, sasii se vor intoarce acasa. Pentru cateva zile...
Articolul asta are si un post-scriptum - ca o scrisoare parfumata:
In primul weekend din august, 4-6 august 2017, Sibiul va fi gazda celei mai mari intalniri a sasilor, care va intrece ca amploare toate evenimentele de acest gen organizate vreodata in Transilvania. Cu aceasta ocazie, sunt asteptati sa revina acasa cel putin 10.000 de sasi, care vor fi prezenti la evenimente alaturi de numeroase formatii de dansuri, fanfare si asociatii din Transilvania, Germania, Austria, SUA, Canada. Acasa in lume, cu inima in Transilvania este mottoul sub care se vor reuni anul acesta sasii reintorsi in Transilvania si toti cei care vor sa li se alature. (Simona Lazar)

Sursa: Antena Satelor