Anghinarea, o planta nepretuita

Imprimare

Anghinarea (Cynara cardunculus var. scolymus), numita si anghinarea frantuzeasca, este, de fapt, o varietate de maracine, de ciuline cultivata de om pentru uzul sau alimentar, partea comestibila fiind reprezentata de globul format din mugurii de un albastru-violet grupati frumos in varful plantei, ca intr-o inflorescenta. Este o planta perena, originara din regiunea mediteraneana, unde inca mai creste in libertate (varietatea salbatica, necultivata), dar posibil si din Insulele Canare, si face parte din familia Asteraceae, fiind inrudita cu floarea-soarelui.
Aceasta leguma ciudata seamana cu un personaj din basme: pe dinafara pare neatragatoare, parca te respinge, insa in interior ascunde o inima extraordinara. Exact ca broscoiul din poveste, care se transforma in print, anghinarea a fost evitata multa vreme inainte de a fi apreciata de curtile regale si, in final, de a fi acceptata de masele de oameni. Chiar si astazi, carciofo, cum se cheama ea in italiana, este foarte apreciata in multe bucatarii ale lumii, insa pentru neinitiati ramane o leguma stranie, pe care mai bine o eviti. Unul dintre cei care au evitat-o constant a fost marele Goethe, care, in cartea sa Calatorie in Italia, nota: Taranii de aici mananca ciulini – un lucru pe care el n-ar fi putut sa-l faca.

O legenda din zona Marii Egee, cantata si de poetul Quintus Horatius Flaccus, povesteste ca prima anghinare a fost o preafrumoasa tanara care traia pe insula Zinari, pe nume Cynara. Intr-o zi, Zeus se afla in vizita la fratele sau Poseidon. Pe cand iesea din mare, a vazut o muritoare deosebit de frumoasa. Aceasta nu se temea deloc de regele zeilor, astfel ca Zeus s-a hotarat sa o seduca. Era atat de indragostit de ea, incat a dorit sa o faca zeita, ca sa o poata aduce langa el, in Olimp. Cynara a fost de acord, insa peste putina vreme i s-a facut dor de mama ei si de locurile natale. A revenit in lumea muritorilor, pentru o scurta vizita. Zeus a aflat si, de suparare, a alungat-o pe Pamant si a transformat-o intr-o anghinare.
Astazi, anghinarea este considerata o leguma delicioasa si versatila, cu totul speciala atat din punctul de vedere al gustului, cat si din perspectiva nutritionala. Pe scurt, un veritabil superaliment. De altfel, se pare ca anghinarea este una dintre cele mai vechi legume cultivate de catre om. Interesul pentru ea a inceput cu cinci sau chiar cu sapte secole inainte de Hristos, unii istorici plasand acest eveniment in Sicilia, iar altii, in nordul Africii. Wikipedia ne spune insa ca ea era deja mentionata in secolul al VIII-lea i.H. de catre Hesiod si Homer. In orice caz, filosoful si naturalistul grec Theophrastus (371-287 i.H.) nota ca anghinarea era cultivata in Italia si Sicilia.
De fapt, anghinarea este o varietate imbunatatita a anghinarei salbatice (Cynara cardunculus), care e mai mica si are mai multi spini. Initial, oamenii mancau tot mugurii, dar mai cautati decat acestia erau lujerii plantei. La vechii romani si vechii greci, anghinarea salbatica facea parte din ingredientele culinare obisnuite. In nordul Africii au fost descoperite seminte de anghinare, foarte probabil ale unei varietati cultivate, cu ocazia sapaturilor arheologice care dezvaluiau situl Mons Claudianus din Egipt, o mina de piatra romana situata in muntii din desertul estic egiptean, in care traiau laolalta militarii, civilii si muncitorii.
Se pare ca vechii greci care cultivau in Sicilia varietati de anghinare imbunatatite numeau aceasta planta kaktos si ii foloseau mugurii si florile. Romanii i-au spus apoi carduus (de unde si numele de cardoon, pe care il are astazi in engleza varietatea salbatica). In anul 77 d.H., naturalistul roman Caius Plinius Secundus, numit Pliniu cel Batran (23 - 79 d.H.), spunea ca anghinarea este una din monstruozitatile pamantului. Evident, alaturi de colegii sai, se bucura din plin de savoarea acestei plante. Romanii bogati preferau anghinarea preparata in miere si otet, asezonata cu chimion.
Alte imbunatatiri au fost aduse, se pare, speciilor cultivate in perioada medievala in Spania ocupata de musulmani si in Maghreb. In jurul anului 800, maurii nord-africani au inceput sa cultive anghinare in regiunea spaniola Granada, iar un alt grup de arabi, sarazinii, au devenit maestrii anghinarei in Sicilia. Astfel se explica de ce numele de artichoke, pe care planta il are astazi in engleza si in alte limbi europene, vine din cuvantul arab medieval Al Khurshuuf (al’qarshuf),  prin intermediul spaniolei medievale tarzii, si nu din latinul cynara. In spaniola de astazi, ea se numeste alcachofa.
In perioada Evului Mediu, anghinarea a fost oarecum uitata, desi intre anii 800 si 1500 ea a fost cultivata, probabil, in gradinile manastrilor, in cerc restrans, fiind mereu imbunatatita. A fost redescoperita de europeni in perioada Renasterii. Le Roy Ladurie noteaza, in cartea sa Les Paysans de Languedoc (Taranii din Languedoc), raspandirea cultivarii acestei plante in sudul Frantei si in Italia, in secolul al XV-lea, cand ea reaparea cu un alt nume, ca o noua descoperire, caci era un soi mult mai bun. Mugurii acestui soi imbunatatit de catre arabi au ajuns din Napoli in Florenta in anul 1466, adusi de Filippo Strozzi. In 1480, ei erau considerati in Venetia o curiozitate. Insa in curand aveau sa se raspandeasca mai la nord si mai la vest, fiind amintiti in Avignon incepand din anul 1532, iar in 1541 apareau sub numele de carchofas in Cavaillon, apoi in Chateauneuf du Pape, apoi in Orange.
Catherine de Medici (1519 - 1589) a contribuit foarte mult la faima anghinarei. Era pur si simplu indragostita de gustul acesteia si o consuma in cantitati foarte mari. Cand s-a casatorit cu Regele Henry al II-lea al Frantei, la varsta de 14 ani, a contribuit mult la introducerea acestei legume la palat si in intreaga Franta. Se pare ca a spus: Odinioara, daca una dintre noi ar fi mancat anghinare, ar fi fost aratata cu degetul pe strada. Insa tinerele de astazi sunt mult mai emancipate decat pajii de la curte.
Totusi, in secolul al XVI-lea, anghinarea era rezervata mai ales barbatilor. Femeilor le era interzisa placerea, din cauza ca ea era considerata un afrodiziac si se spunea ca imbunatateste performanta sexuala. Tot in secolul al XVI-lea, olandezii au introdus-o si in Anglia. Apoi imigrantii francezi in Lumea Noua au dus-o in Louisiana (in anul 1806), iar imigrantii italieni, in California.
In Cartea de bucate a Marthei Washington, din anul 1600, gasim o reteta de placinta cu anghinare (To Make Hartichoak Pie). In anul 1922, Andrew Molera, proprietar de terenuri in Valea Salinas din Monterey, California (la sud de San Francisco), a hotarat sa-si inchirieze pamanturile pe care cultivase pana atunci sfecla-de-zahar unor fermieri italieni pe care i-a incurajat sa cultive "noua leguma", anghinarea. Motivatia lui era una comerciala, caci anghinarea era scumpa (aproximativ 30-40 de centi bucata), iar veniturile lui se puteau tripla fata de afacerea cu sfecla. Astazi, orasul Castroville din Monterey se autointituleaza Artichoke Center of the World si organizeaza un festival anual in cinstea anghinarei.
In anii 1920, Ciro Terranova "Whitey" (1889 - 1938), membru de vaza al mafiei, cunoscut sub numele de Artichoke King (Regele Anghinarei), a reusit sa monopolizeze piata de anghinare, cumparand toata productia trimisa din California spre New York si revanzand anghinarea cu un profit de 30-40%. I-a terorizat pe distribuitori si pe producatori si a lansat chiar un atac pe campurile de anghinare care se intindeau de la Montara pana la Pescadero, taind plantele cu macetele, in miez de noapte. Aceste razboaie ale anghinarei l-au facut pe primarul New York-ului, Fiorello La Guardia, sa declare vanzarea, expunerea si posesia de anghinare ilegala in New York. Primarul La Guardia a recunoscut public ca el insusi adora anghinarea – dupa doar o saptamana, a ridicat interdictia...
Numele francez al mugurilor de anghinare a ramas carchofas, din italianul carciofo. In Renastere, erau inca foarte mici, de marimea unui ou de bibilica, si erau considerati un lux, un afrodiziac pretuit, fiind pastrati in sirop de zahar. Astazi, anghinarea mai este numita anghinare verde sau anghinare frantuzeasca, iar numele de artichoke provine din termenii articiocco si articoclos din nordul Italiei. Acesta din urma se considera ca vine din cuvantul ligurian cocali, care insemna con de pin.
Anghinarea poate fi consumata intr-o multime de moduri: fie ca antipasto, fie ca fel intai, fie ca fel principal, fie ca garnitura. Iar unul din secretele gatirii acestei legume este felul in care trebuie pastrata proaspata, caci ea nu trebuie sa se innegreasca. Dupa sase luni de la plantare, anghinarea are deja muguri buni pentru consum, ei consumandu-se inainte de inflorire. Pot fi recoltati chiar si de 30 de ori pe an. Perioada cea mai productiva e primavara, dar planta poate fi recoltata si vara, iar toamna devreme atinge un alt maxim. Astazi, exista peste 140 de varietati de anghinare, insa doar 40 dintre ele sunt cultivate in scop comercial. Cele mai mari culturi le au Franta, Italia si Spania, in vreme ce California asigura aproape 100% din productia Statelor Unite. O cultura de anghinare dureaza intre 5 si 10 ani. Asa-numitele baby artichokes nu reprezinta o varietate distincta, ci doar versiuni mai mici. De fapt, acesti muguri mai mici sunt culesi de pe partea inferioara a plantei, acolo unde planta ii protejeaza de soare, limitandu-le cresterea.
Atunci cand alegem globul de anghinare, ne vom asigura ca acesta este de culoare verde inchis, ca are frunze stranse si ca il simtim greu in mana. Putem testa prospetimea anghinarei presand frunzele una de alta, ceea ce ar trebui sa produca un scartait. Varfurile maronii pot indica varsta, dar si daune provocate de inghet. Anghinarea de toamna si de iarna poate avea o culoare mai inchisa, spre maroniu sau albicioasa, din cauza expunerii la inghet usor. Se spune ca acestea sunt sarutate de iarna. Trebuie sa cautam culoarea verde pe partea interioara a petalelor. Multi considera ca aceste anghinarii inghetate sunt cele mai moi si ca au gustul cel mai intens. Vom evita anghinarea uscata, palita sau ofilita sau mucegaita.
Vechii romani au apreciat anghinarea si pentru extraordinarele sale proprietati medicinale. Pedanius Dioscorides (40-90 d.H.), celebrul medic grec din Anazarbus, Cilicia, a scris despre anghinare in celebrul sau tratat botanic, pe care l-a completat cu informatii despre plantele medicinale ale vremii pe care le-a preluat in perioada in care insotea armata romana a Imparatului Nero, in calitate de chirurg. Scris in greaca, tratatul sau a fost mai apoi tradus in latina, sub numele De Materia Medica, si a fost autoritatea suprema in domeniul plantelor medicinale vreme de peste 1.500 de ani.
Vechii greci si vechii romani considerau anghinarea drept o delicatesa, un afrodiziac eficient. In plus, grecii ii atribuiau darul de a influenta sexul nou-nascutilor, si anume de a face sa se nasca baieti. In Cartea Naturii, publicata in anul 1576, dr. Bartolomeo Boldo spunea ca are virtutea de a o provoca pe Venus, atat pentru barbati, cat si pentru femei. Pe femei le face mai dezirabile, iar pe barbatii care sunt mai lenesi in acest domeniu ii ajuta mult.
Anghinarea este foarte bogata in antioxidanti, in fibre, in acid folic, sustine sanatatea ficatului, reduce colesterolul „rau”, contine vitamina K, buna pentru celulele neuronale si pentru oase, regleaza tensiunea arteriala si ajuta metabolismul. Terapeutii germani recomanda extractul din frunze de anghinare pentru indigestii si probleme ale stomacului. Fitonutrientii continuti de anghinare au proprietati antioxidante mai puternice decat afinele, ciocolata neagra sau vinul rosu. Se considera ca aceasta planta ne protejeaza impotriva unor tipuri de cancer, creste imunitatea generala a organismului si ne protejeaza de boli precum diabetul, ateroscleroza, atacul de cord si atacul vascular cerebral. Multa vreme a fost faimoasa pentru calitatile sale de detoxifiant, de sustinator al ficatului si de ajutor in probleme de felul indigestiei, constipatiei, diareii etc. Mai mult, ea reduce tensiune sanguina, elimina mahmureala si stimuleaza urinarea.
Si fitoterapia romaneasca apreciaza calitatile medicinale deosebite ale anghinarei. Tinctura Hepatobiliarus de la Faunus Plant este special conceputa pentru un ficat sanatos si pentru o bila activa. Acest preparat 100% natural obtinut prin prelucrare manuala este tonic la nivel hepatic, protejeaza celulele hepatice si este coleretic-colagog, fiind recomandat mai ales in dischinezii biliare, colecistite acute si cronice si insuficienta hepatica. Cynarinul din anghinare creste productia de bila, ceea ce permite ficatului sa indeparteze colesterolul din organism. Pe langa anghinare, tinctura de la Faunus Plant mai contine cicoare, papadie, coada-soricelului, crusin, rostopasca si sunatoare. (Foto: www.istockphoto.com, www.faunusplant.ro)