Mesteacanul este un copac deosebit, care a fost considerat in multe culturi drept cel mai important arbore al naturii inconjuratoare. Betula papyrifera si alte varietati de Betula au fost considerati cei mai importanti copaci mai ales de catre popoarele care au trait in zona de nord a planetei. Se pare ca, dupa ultima perioada glaciara, mesteacanul a fost una drintre primele specii vegetale care au repopulat peisajul stancos si lipsit de viata ramas dupa topirea ghetarilor. Si nu este deloc de mirare ca acest copac special a fost adulat de catre oameni, caci el a crescut calitatea vietii acestora vreme de mii de ani...

Mesteacanul este un copac cu frunze cazatoare, care a fost folosit atat ca arbore decorativ, cat si ca planta medicinala. Exista doua varietati principale de mesteacan: mesteacanul alb sau mesteacanul argintiu, cu numele botanic Betula pendula, cunoscut odinioara sub numele de Betula alba, si mesteacanul negru sau mesteacanul dulce, cu numele botanic Betula lenta.
In limba romana, cuvantul mesteacan vine din latinescul mastichinus, "care apartine masticulului", masticul fiind un amestec de rasini vegetale si minerale folosit la lipit. Termenul birch din engleza provine din cuvantul sanskrit bhurga, care inseamna "copac pe a carui scoarta se scrie". Cand poetul S.T. Coleridge numea mesteacanul Lady of the Woods, probabil ca el repeta un termen popular deja existent pentru acest copac. Cuvantul birch apare in multe denumiri anglicizate, precum Birkenhead, Birkhall si Berkhamstead, si apare mai ales in nordul Angliei si in Scotia. Beithe (pronuntat bey), cuvantul galic pentru birch, este raspandit in zona muntoasa a Marii Britanii, unde exista nume de localitati precum Glen an Beithe, Loch a Bhealaich Bheithe si Beith. Adjectivul "argintiu" pus in legatura cu mesteacanul se pare ca a aparut mai recent, fiind mentionat pentru prima data intr-un poem al lui Alfred Lord Tennyson. Astazi, mesteacanul argintiu, raspandit pe intreg teritoriul Europei, este numit stiintific Betula pendula.
In mitologia vechilor celti, mesteacanul simboliza reinnoirea, regenerarea si purificarea. Beithe (mesteacanul celtilor) era primul copac din Ogham, alfabetul celt al arborilor. Era celebrat in timpul festivalului Samhain (echivalentul Halloweenului de astazi), care marca inceputul anului celtic, moment important pentru purificare. Celtii foloseau lastari de mesteacan pentru a alunga spiritele vechiului an, obicei care a fost preluat apoi de crestini, in unele parohii. Gradinarii inca folosesc o matura din nuiele de mesteacan pentru a-si purifica gradina. Desigur, aceasta matura era si matura arhetipala pe care o foloseau vrajitoarelor din legende in zborurile lor samanice, probabil dupa ce consumau ciupercile lamelare (Agaricaceae sp.) care cresc de obicei in padurile de mesteceni.
Interesant este si faptul ca mesteacanul are o legatura puternica cu sarbatoarea Beltane, jumatatea anului celtic (astazi, ziua de 1 Mai). In Scotia, focurile de Beltane se faceau cu lemn de mesteacan si de stejar, iar adeseori pe post de pom de arminden era folosit un mesteacan.
Faptul ca mesteacanul este unul dintre primii copaci care fac frunze a facut ca el sa fie ales ca simbol al primaverii. Cele mai multe zeitati puse in legatura cu acest copac sunt zeite ale fertilitatii si ale dragostei, precum Frigga si Freya ale popoarelor nordice. Zeita anglo-saxona a primaverii, Eostre (de la care a provenit cuvantul Easter in limba engleza, adica Pasti), era sarbatorita in jurul unui mesteacan, intre echinoxul de primavara si Beltane. Dupa parerea botanistului medieval Culpepper, mesteacanul se afla sub semnul lui Venus (planeta si zeita). In folclorul muntean scotian, o vaca stearpa manata la pascut cu un bat de mesteacan devine fertila, iar o vaca gestanta manata cu un astfel de bat da nastere unui vitel sanatos.
Mesteacanul este un copac deosebit de versatil, cu multiple utilizari. Spre diferenta de alti copaci, scoarta sa interioara este rasinoasa, fiind impermeabila. De asemenea, lemnul sau poate fi separat in straturi. Aceste doua proprietati au fost decisive in alegerea mesteacanului pentru fabricarea a numeroase lucruri utile.
Amerindienii, de pilda, isi acopereau adaposturile, cunoscute sub numele de wigwamuri, cu scoarta de mesteacan, care ii proteja de ploaie. Mai mult, unele triburi nord-americane considerau ca mesteacanii sunt ocoliți de fulgere și, pe furtuna, se adaposteau sub ei. Celebrele canoe, care au definit cultura a numeroase populatii ale lumii, erau facute tot din mesteacan. Acest arbore creste in intreaga emisfera nordica, astfel ca toate popoarele nordice, de la triburile indigene ale Americii de Nord, trecand prin Siberia si ajungand pana la populatiile de pe teritoriul Japoniei de astazi, care calatoreau mult pe apa, isi construiau canoele din lemnul sau. Nu este clar daca aceste popoare au preluat tehnologia unele de la altele sau au descoperit proprietatile mesteacanului in mod independent, insa acest lucru e mai putin important. Pentru a construi o canoe era nevoie de o scoarta de mesteacan dintr-o singura bucata, desprinsa primavara sau vara devreme, atunci cand incepe sa se desfaca de pe copac.
Datorita faptului ca mesteacanul este dur, greu si are fibre orientate in linie dreapta, din lemnul sau se faceau odinioara ciubere pentru transportat apa, vase pentru gatit si pentru depozitat mancarea, boluri, farfurii, cosuri pentru transport, ustensile si chiar cosuri de fum. Deoarece arde bine, mesteacanul era, de asemenea, foarte cautat ca lemn de foc. Din scoarta de mesteacan se faceau masti si alte obiecte artistice sau rituale. Lemnul de mesteacan se preteaza foarte bine la prelucrare, astfel ca e bun pentru jucarii din lemn. Din el se faceau, de asemenea, bobine si masini de depanat pentru industria prelucrarii bumbacului. In Scotia, in mod traditional, leaganele pentru copii se faceau tot din lemn de mesteacan. Tot acolo, crengile de mesteacan erau folosite ca lemn de foc pentru distilarea whisky-ului, iar ramurelele, pentru afumarea suncii si a heringilor. Scoarta era utilizata in argasirea pielii, iar uneori, uscata si rasucita in forma unei franghii, inlocuia lumanarile. Tot cu ramurele se acopereau casele. In zonele de munte, din seva de mesteacan fermentata se facea un fel de vin.
Mesteacanul contine acid salicilic, metil-salicilat, betulena si betulenol. Datorita acestor substante, uleiul esential de mesteacan are o serie de beneficii medicinale, fiind in primul rand antiseptic si dezinfectant, dar si tonic, stimulant, analgezic, antidepresiv, detoxifiant, antireumatic, antiartritic, antispasmodic, diuretic, astringent, febrifug, germicid, insecticid si depurativ. Frunzele de mesteacan contin foarte multa vitamina C si anumite substante care elimina din organism apa si lichidele in exces. Datorita acestor proprietati, preparatele din frunzele si din scoarta de mesteacan sunt utile in infectii ce afecteaza rinichii si vezica urinara, ureterele si uretra. Au efect diuretic, iar unii le iau impreuna cu multe lichide, in asa-numita "irigatie terapeutica", pentru a-si curata tractul urinar.
Preparatele din mesteacan sunt utile, de asemenea, in artrite, dureri articulare, reumatism, in combaterea caderii parului si in afectiuni ale pielii. Uleiul de mesteacan era folosit in mod traditional ca astringent si ca tonifiant al pielii, el sustinand sanatatea pielii gratie continutului de acid salicilic si de metil-salicilat. Si in fitoterapia romaneasca, mesteacanul este cunoscut si apreciat pentru calitatile sale exceptionale.
Tinctura Renalus de la Faunus Plant normalizeaza activitatea rinichilor si a vezicii urinare. Are efect depurativ, favorizand eliminarea acidului uric si ajutand la eliminarea surplusului de lichide din organism. De asemenea, este antiseptic urinar și antiinflamator, fiind recomandata in numeroase tipuri de infectii ale tractului urinar. Tinctura Renalus este preparata manual din frunze de mesteacan argintiu (Betula pendula), matase de porumb, parti aeriene de coada-calului, frunze de merisor, codite de cirese, teci de fasole, fructe de ienupar si frunze de navalnic. (Foto: www.istockphoto.com, www.faunusplant.ro)