Constantin Noica

Imprimare

Constantin Noica este omul care probabil ca a sapat cel mai profund in sufletul si spiritul romanesc, in uitarea limbii noastre, construind un sistem filosofic de adanca respiratie romaneasca si de autentica deschidere universala, prin tratatul sau de ontologie, Devenirea intru fiinta, publicat in 1981, si cel de logica, Scrisori despre logica lui Hermes, aparut in 1986. Dar inraurirea cea mai mare asupra spiritului epocii a avut-o fara indoiala prin celelate scrieri ale sale, nenumarate studii si eseuri de o inegalabila profunzime si frumusete. Din pacate, poate ca tocmai eleganta si fascinatia exercitata de aceste texte i-a facut pe multi sa le trateze cu o anumita superficialitate. Iar in anii de dupa ’89, asistam la un regretabil con de umbra ce tinde sa cuprinda scrierile si viata acestui om de exceptie. Dar Constantin Noica a reprezentat, in acelasi timp, o personalitate aparte si un destin incredibil. In plina perioada comunista, filosofia avea sa dobandeasca datorita lui Noica o notorietate, pe care cel putin in Romania nu a mai cunoscut-o si nici probabil nu o va mai cunoaste vreodata. Catre nici un alt laic nu s-au mai indreptat atatia oameni, tineri, maturi ori batrani, femei si barbati, intr-un adevarat pelerinaj, asa cum veneau in anii ’80, din toate colturile tarii, la Paltinis, langa Sibiu, pentru a-l cunoaste, a-l vedea si auzi pe Noica. Aici, la Paltinis, traind ca un anahoret, Noica a dat fiinta celei mai ciudate si inimaginabile scoli de filosofie. Cu aceeasi atitudine curtenitoare si prevenitoare pe care a avut-o dintotdeauna, Noica oferea imaginea unui barbat uscativ, plin de entuziasm si dovedind o rabdare politicoasa cu oricine venea sa-l vada.

Intr-o familie cu vechi radacini aromane, in comuna Vitanesti, din judetul Teleorman, s-a nascut la 12/25 iulie 1909, Constantin Noica, al treilea copil al lui Grigore si Clementa Noica. Data de nastere apare scrisa de obicei sub aceasta forma deoarece in 1919 s-a trecut la calendarul gregorian, aparand astfel un decalaj de 13 zile. Grigore Noica era un mare mosier, cu peste 40.000 hectare de pamant, reprezentand o familie aristocratica, ce punea pret pe o temeinica educatie intelectuala, dar valorizand apoi si ducand o viata plina de tabieturi mondene. Astfel, Constantin Noica a primit o educatie aristocratica, crescand cu guvernanta si insusindu-si din copilarie limbile straine, dar vadind o profunda inadecvare fata de valorile si practicile epocii.
Scoala primara a urmat-o in comuna natala, pentru a pleca apoi la Bucuresti, unde urmeaza in cadrul Liceului Dimitrie Cantemir anii de gimnaziu, pentru a se muta apoi si a urma Liceul Spiru Haret, lasand imaginea unui tanar sarguincios si cuminte, dobandind mereu note mari. In acei ani este bantuit de muze, incercand sa scrie poezii, debuteaza in 1927 in revista liceului, Vlastarul, dar marele matematician si poet, Ion Barbu, pe numele sau real Dan Barbilian, care ii era profesor de matematica, il descurajeaza atat intr-ale poeziei, cat si in ale matematicii. Astfel, se indreapta spre filosofie. La 18 ani, citeste Critica ratiunii pure, simtindu-se pe veci confiscat de gandirea speculativa.
Astfel, se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti pe care o absolva in 1931 cu lucrarea de licenta, Problema lucrului in sine la Kant. Aici il are timp de trei ani de zile profesor pe Nae Ionescu, cu harul lui pedagogic fara pereche, care, fara indoiala, este cel ce avea sa declanseze marea vocatie filosofica in sufletul lui Noica. Nu era de mirare. Nae Ionescu a atras cu siguranta mai multi tineri spre filosofie decat toti ceilalti profesori la un loc. Dar Noica nu a fost un apropiat al lui Nae Ionescu, asa cum au fost de exemplu Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian si, mai mult decat atat, se pare ca nici nu era agreat in mod special de acesta, poate si din cauza atitudinii excesiv de politicoase, retrase si discrete ce il caracteriza pe Noica.
Dupa terminarea facultatii, in 1931-1932, efectueaza stagiul militar, fiind inrolat in Batalionul de Vanatori de Munte de la Sinaia, dupa terminarea caruia, intr-un vadit gest de fronda, se rade in cap si se angajeaza timp de cateva luni de zile bibliotecar la Seminarul de Istoria Filosofiei, cu toate ca, tinand cont de excelenta lui situatie financiara, acest lucru nu-i era in nici intr-un caz necesar. Va participa apoi timp de aproape doi ani la intrunirile nou infiintatei societati culturale, Criterion.
In ciuda verdictului necrutator primit in liceu de la Ion Barbu, Noica se inscrie in 1933 la Facultatea de Matematica, unde urmeaza doar un an pana ce il intalneste din nou pe profesorul Ion Barbu, care il convinge ca vocatia lui cu siguranta nu este aici. Astfel, marele poet si matematician il intoarce de doua ori din drumul cautarilor lui. Insa Noica nu este inca pregatit sa se aseze pe cararile adevaratei lui pasiuni.
In 1934, se insoara fulgerator cu o tanara englezoaica, pe care o cunoaste intr-o excursie, plina de o vitalitate debordanta si molipsitoare, dar care in nici intr-un caz nu putea fi numita o femeie frumoasa. Se muta la Sinaia si traduce in doi ani opt romane politiste, trimitand in acelasi timp catre gazete, un numar impresionant de articole pe cele mai diverse teme, de actualitate, politica, viata mondena, cultura etc. Este modul lui de a se stradui sa-si perfectioneze arta scrisului.
Dar, in 1935, se pare ca in urma unei raceli survenite la schi, Noica contracteaza o pielonefrita tuberculoasa grava, astfel ca, la varsta de doar 26 de ani, profesorul Burghele este obligat sa-i extirpe un rinichi. Apoi, in 1938, Noica pleaca la Paris cu o bursa a statului francez unde este cuprins de o impetuozitate renascentista, devorand cartile literaturii franceze. Cu toate ca pana atunci evitase miscarea legionara, in 1939, cand Corneliu Codreanu este asasinat din ordinul regelui Carol al II-lea, Noica trimite de la Paris o telegrama anuntand adeziunea sa. Apoi, intors in tara, isi sustine in 1940 teza de doctorat in filosofie, Schita pentru istoria lui Cum e cu putinta ceva nou, pentru ca in septembrie-octombrie sa ocupe pozitia de redactor-sef al oficiosului de orientare de dreapta Bunavestire, iar in octombrie sa plece la Berlin in calitate de referent de filosofie la Institutul Romano-German. La scurt timp dupa sosirea sa, pe 27 noiembrie, este asasinat de catre legionari Nicolae Iorga si Noica simte ca adeziunea sa la aceasta miscare trebuie sa ia sfarsit.
La Berlin va participa la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger si va edita impreuna cu Mircea Vulcanescu si Constantin Floru patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu, precum si anuarul Izvoarele de Filosofie. Dar, aici, la Berlin, la cererea colegilor germani, incearca sa scrie o istorie a filosofiei romanesti. Noica are insa o revelatie sau mai degraba sufera un soc. Constata ca nu are despre ce anume sa scrie. Gandul ca apartine unei culturi careia nu i se poate atribui o filosofie proprie ii creeaza determinarea ca pe tot restul vietii sa lupte pentru a reusi sa puna temelia unei filosofii romanesti.
In 1942, i se naste primul copil, Razvan, iar dupa doi ani, fetita sa, Dina. In 1943, candideaza la Universitatea din Bucuresti pentru postul de conferentiar la catedra de Filosofia si Istoria Culturii. Este semnificativ, pentru a putea intelege modul de comportament al lui Noica, faptul ca la dosar a atasat o declaratie prin care anunta ca daca va candida si Mircea Eliade, el se va retrage. Dar Eliade nu a candidat si a castigat un al treilea...
In 1944, este inrolat ca necombatant, din cauza absentei unui rinichi, si functioneaza ca translator in lagarul de prizonieri americani din Timis, pentru ca in septembrie 1944 sa-l gasim in lagarul de prizonieri germani din Craiova. Imediat dupa 23 august 1944, prizonierii americani, fiind eliberati si parasind tara, i-au propus sa-l ia cu ei, dar Noica a ales sa ramana, cu toate ca nu avea nici un dubiu cu privire la opresiunea sovietica ce avea sa urmeze. Dupa demobilizare, se intoarce la Sinaia. Urmeaza insa Reforma Agrara din 1945, li se confisca cea mai mare parte a pamantului, iar tatal sau, cardiac, moare in 1946. Ramas cap de familie, este obligat sa preia administrarea mosiei de 50 de hectare ce le mai ramasese la Chiriacu, langa Alexandria.
Avea sa faca naveta intre mosie si Padurea Andronache de langa Bucuresti, unde, deja din 1944, isi ridicase o casa de vara, unde visa sa-si implineasca visul consemnat in jurnal deja din 1940, o scoala de filosofie in care sa nu se predea la drept vorbind nimic. Pentru scurt timp, aici aveau sa se tina periodic conferinte de filosofie, sa se recite poezii de Rilke sau de Byron, iar pianul sa vibreze pe notele lui Bach sau Haendel. Noica isi vedea pentru prima data visul cu ochii.
Apoi, in 1946, pe cand teroarea se extindea fara drept de apel, Noica face un gest, probabil unic in istorie. Se duce la Tribunalul Poporului din Bucuresti si se autodenunta ca fost legionar si chiabur. Privit cu stupefactie ca nebun, este trimis acasa. Noica este insa constient de viitorul sumbru ce-l asteapta si divorteaza in 1947, pentru a le da sotiei si copiilor posibilitatea de a pleca din tara. Dar sotia sa, Wendy, va primi dreptul sa plece abia in 1955, fiind obligata pana atunci sa suporte ani intregi de mizerie, caci in urma colectivizarii din 1948 lui Noica i s-a luat si restul de mosie, iar in 1949 i se impune domiciliu fortat la Campulung Muscel.
Exproprierea din 1948, care pentru oricine ar fi reprezentat o groaznica lovitura, este resimtita de Noica precum o eliberare. Scapase in sfarsit de supliciul administrarii unei proprietati ce nu-i trezea decat oroarea aristocratului ce se pomeneste vechil peste propriul pamant. Noica, in mod autentic, in mod structural, percepea posesia materiala ca pe o piedica in calea libertatii individuale, simtind ca orice impiedica omul sa fie o fiinta culturala trebuie inlaturat. Astfel, in mod paradoxal, la Campulung incepe pentru Noica cea mai fecunda perioada a vietii lui. Pana atunci Noica fusese un intelectual sobru si de buna factura intelectuala, un exeget stralucit, un bun traducator, un eseiet de talent, dar mai era nevoie de o fulguratie interioara pentru a putea deveni un mare filosof. Acum i se luasera proprietatile, familia, statutul social, dreptul de a publica. Devenise o persona non grata. In aceasta situatie, in care orice om normal ar fi fost zdrobit si lipsit de orice motivatie, Noica se simte liber si motivat sa se dedice intru totul filosofiei. Nemaiavand nimic, poate fi totul, printr-o idee. Este starea de gratitudine prin care un anahoret se poate apropia de Dumnezeu. Este starea prin care Noica s-a apropiat de ideea filosofica pe care o cauta. Aici si-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tarziu. Tot ce avea sa creeze mai departe, gasindu-si originile in aceasta perioada de delir cultural, asa cum avea el sa o numeasca mai tarziu.
Tot aici o va intalni pe Mariana Nicolaide venita aici, impreuna cu copilul, la domiciliul fortat al socrilor. Barbatul ii murise pe front la doar un an dupa casatorie. Aveau sa se casatoreasca in 1953. La Campulung urma sa se infiripe a doua scoala sui-generis de filosofie, un fel de seminar filosofic pentru oameni cu un rafinat discernamant cultural. Aceste intruniri clandestine din casa lui Noica aveau sa reprezinte pretextul arestarii lui in 1958, precum si a celorlalti participanti la acest seminar, constituindu-se astfel, asa-numitul grup Noica. A fost atunci un val amplu de arestari desfasurate in toata tara, ca masura de prevenire a unor evenimente similare celor din Ungaria din 1956. Noica a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica si confiscarea intregii averi, fiind eliberat in august 1964. Este interesant si straniu de vazut ca, pentru Noica, platosa care l-a ajutat sa reziste in fata vitregiilor vremurilor nu a stat ca la atatia altii, inclusiv din randul apropiatilor lui, in credinta crestina, ci in viata launtrica pusa in slujba dobandirii unei idei in filosofie. Pentru el, mantuirea, daca exista, fiind de gasit in ideea pe care o descoperi prin propriile puteri. La proces declara simplu: eu sunt negustor de idei.
Stabilindu-se dupa eliberare in Bucuresti, intr-un apartament de doua camere din Berceni, va lucra la Centrul de Logica si va reincepe un un sir de seminarii private privind marile sisteme filosofice, precum cele ale lui Platon, Hegel sau Kant. Seminarile se tineau, in mod evident, in micutul sau apartament, din care se va muta, in 1974, in Drumul Taberei, tot intr-un apartament de doua camere, pentru ca, in 1975, sa iasa la pensie.
Este momentul in care isi va cauta un loc de retragere. Dupa indelungate cautari la Snagov, in Vila Aslan, unde, in lipsa de bani pentru a-si plati chiria, dadea lectii de engleza chelnerilor si administratorului vilei, apoi la Cisnadie si Cisnadioara, se va stabili, in cele din urma, la Paltinis, unde in doar cativa ani de zile se va infiripa cea mai originala scoala de filosofie. Dialogurile de tip socratic ce vor anima micuta lui locuinta si lungile plimbari de pe potecile invecinate vor ramane amintiri de nesters pentru nenumaratii sai admiratori care nu conteneau sa-l viziteze in acel colt de munte. Tot aici va creea Noica partea cea mai importanta a operei sale. Asa cum avea sa spuna de multe ori ca isi doreste sa traiasca pana ce isi va finaliza opera filosofica, in 1987, anul urmator dupa publicarea Scrisorilor despre logica lui Hermes, si dupa ce finalizase, deja din 1981, Devenirea intru fiinta, Noica sufera un stupid accident, impiedicandu-se de marginea covorului, in timp ce incerca sa prinda sau sa alunge un soarece care ii intrase in camera. Cazand, si-a fracturat soldul, avand sa moara cateva zile mai tarziu, in data de 4 decembrie 1987, in urma unei embolii.
S-a afirmat, pe drept cuvant, ca, daca a existat un om asupra caruia imprejurarile exterioare nu au putut exercita decat o influenta minima, acela a fost Noica. In ciuda maleabilitatii politicoase si prevenitoare de care stia sa dea dovada fata de semeni, omul acesta era acolo, in ungherele numai de el stiute ale fiintei sale, de o inflexibilitate draconica, aceasta reprezentand de altfel una din trasaturile de caracter cele mai izbitoare ale lui Noica
Conform dorintei sale, a fost inmormantat in preajma Schitului din Paltinis, langa biserica cu hramul Schimbarea la fata, slujba fiind oficiata de un sobor de preoti in frunte cu IPS Mitropolitul Antonie al Ardealului.
Noica a murit. Amintirea lui a ramas vie in mintea si inima tuturor celor care l-au cunoscut. Cartile lui au ramas insa ca un nepretuit tezaur al culturii noastre si o inegalabila descifrare a profunzimilor spiritului si graiului romanesc. (Cecilia Caragea)

www.expresslock.com.ua/
kvartiraarenda.com.ua/