Romania mea? De cand am vazut aceasta tema stau si ma gandesc, analizez care este Romania in care traiesc zi de zi. Mi-am dat seama ca sunt atat de obisnuita cu lucrurile rele care se intampla incat nici nu le mai remarc! Mi-am imbracat copiii si am iesit in parc. Ma asez pe o banca... Of!... Am uitat sa o sterg inainte cu un servetel... Asta e! Adolescentii au obiceiul sa se aseze cu picioarele acolo unde ar trebui sa stea cu sezutul. Copiii se dau in leagane... Scartaie atat de tare si sunt atat de ruginite!

Observ ca au ramas aceleasi de cand eram eu mica. Toboganul de tabla este si mai rupt. Cati pantaloni mi-am stricat eu aici!.... Diferenta este ca acum este intr-adevar distrus, din scari au mai ramas doar niste schele, nisipul in care ne jucam cand eram mici s-a transformat in gunoaie, balansoarul "plange" si el, pentru ca nu am mai fost curatat si uns de cateva decenii, din masa de ping-pong au mai ramas doar 2 tevi.
Aaa... si sa nu uit de tombeonul amplasat la nici 5 metri de locul de joaca, vesnic super plin si care ne "incanta" cu mirosuri foarte greu de suportat! Imi iau copiii si plecam sa ne plimbam. Masinile care trec pe alee sunt parca deranjate de iesirea noastra. As merge pe trotuar, dar, din pacate, nu avem pe unde pentru ca si aici sunt parcate multe vehicule. Cu multa atentie, reusim sa ajungem la bulevard. O gasca de tineri trec zgomotos pe langa noi. Parul ciufulit, pantalonii lasati in jos, doua cuvinte si o injuratura. Nu cred ca au mai mult de 15 ani, dar tigarile sunt prezente in coltul gurii... Sunt ingrozita ca timpul trece atat de repede si vor ajunge si copii mei adolescenti.
Un miros de pizza ne invaluie. Mami! Vrem si noi pizza! Caut in portofel si remarc ca nu am decat 10 lei. De unde sa le cumpar pizza daca banii astia nu ajung niciodata? Desi lucram si eu si sotul meu, realizez ca din salariile astea mizere nu imi permit sa cumpar o pizza copiilor. Am noroc! In drum este o patiserie si reusesc sa cumpar 2 felii si - uite asa! - cu 6 lei am reusit sa-i multumesc si pe copii. Ne asezam pe o banca si servim cu pofta specialitatea culinara. Trecem pe langa un magazin cu jucarii. Ne lipim nasurile de vitrina si privim. Baietii pun ochii pe o masina mare cu acumulator. Pretul??? 400 RON, jumatate din salariul meu. Jucaria asta o sa v-o aduca Mos Craciun!, le spun baietilor, in speranta ca, pana atunci, o sa reusesc sa strang acesti bani. Intra in magazin o doamna aranjata cu copilul ei. Da! Asa cum va imaginati! Cumpara masina! Acum stau si ma gandesc. Oare ea are mai multa scoala decat mine? Munceste mai mult? Sau a avut mai mult noroc?
Le spun copiilor ca sunt multe masini de acestea la Polul Nord, acasa la Mos Craciun, si sigur vor primi si ei una. Mergem acasa. Imi ajunge pentru ziua de azi...
Concluzia? Desi platesc impozite, copii mei nu se pot juca in locuri de joaca sigure. Desi muncesc peste 10 ore, nu sunt platita conform efortului pe care il depun, indiferent daca acesta este fizic sau mental. Romania mea promite multe, dar nu ofera nimic. (Livia Goian)