Am vazut la televizor festivitatea de inaugurare a pasajului de la Aeroportul Baneasa. Am rasuflat usurat ca scapam, in sfarsit, de un cosmar, desi ma miram cand au putut termina lucrarile, pentru ca trecusem pe acolo cu o zi inainte si era plin santier. A doua zi am trecut din nou prin zona. E adevarat, se circula mai bine, dar, evident, exista si un "dar"...

Disparuse sirul interminabil de masini, acea atat de obositoare asteptare care ne-a chinuit ani de zile. In treacat fie spus, nu inteleg ce poate fi in mintea unor oameni care prelungesc blocarea unui drum cu anii, pentru ca nu sunt in stare sa puna la treaba, in paralel, mai multe trusturi de constructii, astfel incat sa se fi executat deodata toate cele trei pasaje necesare si nu pe rand. Oricum, cosmarul trecuse... Nu m-au surprins nici gropile, nici gurile de canal dinafara caii de rulare gata sa-ti distruga masina. E adevarat, nu in partea subterana a pasajului, ci in cea supraterana. Ar fi fost nefiresc ca acest santier sa se abata de la regula generala a lucrarilor de reabilitare din Bucuresti. Mai neplacut a fost a doua zi, cand mi-am calculat timpul dupa noile conditii de trafic pe care le constatasem in ajun. Mi-a fost penibil sa-mi scuz intarzierea la o intalnire pentru ca traficul era iarasi blocat din cauza lucrarilor de finisaj ce se efectuau in zona subterana si de astupare a gropilor si de asfaltare in zona supraterana. De altfel, seara am beneficiat si de acel umor acru-amar al unui interviu prezentat la televizor cu un muncitor care declara, cu o naturalete absolut dezarmanta, in timp ce strangea balustradele metalice ale pasajului, ca ele au fost puse acolo doar de decor, pentru inaugurare, urmand abia acum sa fie montate efectiv. Fara sa vreau, mi-am adus aminte de una dintre ultimele defilari organizate pe vremea lui Ceausescu in fata constructiei abia incepute de pe strada Stirbei Voda, langa Splaiul Independentei, Casa Radio. Cu un efort sustinut zi si noapte, muncitorii terminasera in iures fatada in spatele careia se ascundea un hau imens, care s-a pastrat pana astazi. Sa speram ca pasajul nostru proaspat inaugurat nu va astepta tot doua decenii pentru a fi finalizat...

P.S. In naivitatea mea continui sa ma intreb de ce oare ne straduim atat sa aducem apelativul geografic de damboviteni tot mai aproape de cel simbolic si descalificant de locuitori ai unei tari bananiere. (Nicu Potcoava)