Mutzi Momo, strabunica-mea, care pe vremuri avusese un restaurant si un hotel, stia ca, pentru a marca un eveniment, trebuie sa dai o petrecere memorabila. Numai ca atunci cand m-am nascut eu, prima ei stranepoata, si urma sa fiu botezata nu mai avea cu ce sa faca petrecerea pe care si-o dorea… Noul regim ii luase tot, dar ea incerca, totusi, sa traiasca asa cum stia.

Intamplarea a facut ca inainte de-asta sa treaca pe acolo niste tzigani cortorari, care au rugat-o sa-i lase sa se instaleze ceva mai incolo, pe un teren de-al ei. I-a lasat. Le-a mai dat si lemne de foc. Si niste porumb. Cand mai aveau vreo nevoie, veneau si-i cereau. Stiind ca depind de ea si cum simteau ca deja cer cam prea mult, cum eu ma nascusem deja si Mutzi Momo era bucuroasa, i-au spus ca vor veni la botezul meu, ca vor canta si vor dansa. Mutzi Momo, care stia ca nu are bani sa faca petrecerea de botez pe care si-o dorea, cu lautari, cu muzica si dansuri, cu mancare pentru toata lumea, cu cadouri, a fost de acord. Poate ca mai spera sa incropeasca o mica petrecere si unul dintre servicii ar fi fost asigurat… Poate ca nu mai spera, dar a lasat lucrurile sa curga… La un moment dat, tziganii au plusat si au spus ca la botezul meu nu vor veni cu mana goala, ci-mi vor aduce un banutz de aur. Aveau si ei nevoie de mancare… Numai ca in ziua sorocita pentru botez, dimineata, in zori de zi, tziganii erau deja demult plecati. Plecasera noaptea. Tiptil. Ca nu aveau nici un banutz de aur si poate nu aveau nici haine stralucitoare si poate nici nu stiau sa danseze asa cum spuneau…
Strabunica-mea nu s-a suparat. Stia ca nu are de ce. Ceilalti nu intelegeau si nu stiau de ce se lasa fraierita. Chiar deveneau agresivi si-i puneau intrebari directe. Iar ea le raspundea cu calm: Toata viata mea am fost o vaca numa’ buna de muls… Nu era o noutate! Cel putin, nu pentru ea. La toate cate i s-au luat in viata, ce mai conta atat de putin?! Si inca din partea cuiva atat de sarman… Se purta ca un senior. Ii ajuta pe cei in nevoie si, in anumite limite, chiar se lasa pacalita, de buna voie si nesilita de nimeni. Pentru ca stia ca, la un moment dat, oamenii buni se opresc si, daca uneori se comporta astfel, o fac de nevoie, nu de buna voie, si-n sufletul lor nu se simt confortabil si nu pot trece anumite bariere. Insa cei care nu se opresc si trec dincolo de orice limita a suportabilitatii, nu mai existau pentru ea! Stia sa le arate asta si stia sa se apere de ei!
Cred ca de la ea am invatat ca uneori te mai lasi si fraierit, si suporti asta, pana cand celalalt isi da arama pe fata si-ti dai seama daca stie a se opri la momentul oportun sau intinde coarda mult prea tare. Problema mea e ca eu n-am invatat inca sa accept ca unii nu stiu a se opri, fara sa ma revolt, fara sa plang, fara sa fiu cumplit de dezamagita. Nici pentru mine nu mai exista genul acesta de oameni, dupa ce-si dau arama pe fata... Cred ca si eu stiu sa ma apar de ei si sa le trantesc usa in nas, daca e cazul. Dar inca nu stiu sa-mi gestionez foarte bine durerea pe care mi-o pricinuiesc atunci cand ii descopar cu adevarat…
Tzigani sau nu, am incercat sa-i ajut si eu pe cei pe care am putut. M-am lasat si eu fraierita, sa vad daca, dar si cand si unde se opresc ceilalalti. Si-atunci cand n-au facut-o, m-a durut! Si-am mers mai departe, chiar daca cu greu.
Stiu doar ca eu ar fi trebuit sa am un banutz de aur... Si, daca l-ar fi avut, mi l-ar fi dat! Si asta conteaza! E cadoul pe care-l am de la Mutzi Momo! Oameni buni exista. (Irma G.)