De cand ma stiu, nu am avut nici un model feminin pe care sa-l fi urmat. Mie mi se pareau deosebite personajele masculine, barbatii ieseau intotdeauna in evidenta prin inteligenta sau umor, in timp ce femeile se remarcau prin frumusete. Tocmai de aceea nu am vrut niciodata sa ajung o femeie tipica, eu voiam sa ajung o persoana spirituala si zambitoare, o tovarasa cu replici inteligente, nu o Marilyn sau o Catherine seducatoare si misterioasa. Eu am vrut dintotdeauna sa vorbesc si sa ma fac auzita, nu sa arunc priviri languroase.
Numai de curand mi-am dat seama ca, de fapt, modelul meu a stat sub acelasi acoperis cu mine timp de aproape 19 ani. E vorba desigur de mama mea, singura femeie pe care am ajuns sa o admir. Mama nu m-a invatat niciodata cum sa ma machiez (nici ea nu se machia), nu m-a invatat cum sa port o fusta elegant, cum sa merg pe tocuri, cum sa calc, sa spal, sa gatesc. Persoanele rautacioase ar putea spune ca nu m-a invatat nimic si ca m-a ignorat, dar eu sunt de parere ca mama a procedat mai bine decat orice alta femeie de pe aceasta lume: in loc sa-mi impuieze mintea cu stereotipuri feminine, sa ma faca sa cred ca numai aspectul conteaza, ea m-a lasat sa ma preocup mai mult de educatia mea si sa fiu diferita fata de majoritatea fetelor. Mama ma lasa sa ma plimb pe dealuri alaturi de verii mei, ma lasa sa ma murdaresc in noroi, sa ma plimb peste tot, sa joc carti, sa-mi pictez peretii camerei cu acuarele... A fost una dintre putinele persoane care ma incuraja sa-mi dezvolt creativitatea, chiar si cand ideile mele erau putin cam excentrice. M-a invatat in acelasi timp sa-i accept pe ceilalti (chiar si atunci cand ei nu ma acceptau pe mine), sa nu judec si sa nu vorbesc urat despre nimeni, fiindca viata e prea scurta ca sa nu fii optimist.
Ii multumesc mamei mele fiindca m-a creat si m-a lasat sa ma dezvolt natural, fara sa ma ingradeasca in vreun fel, fiindca m-a acceptat si m-a incurajat sa fac ceea ce simt. Cu siguranta nu as fi ajuns cine sunt astazi fara sprijinul ei! (Mariana)