Valeriu Gafencu - un tanar, o torta, un marturisitor

Imprimare

Exista multa suferinta, necredinta si debusolare acum in lume. Parca din zi in zi ne prabusim tot mai adanc, ne sufocam si ne pierdem speranta. E greu pentru toti, insa poate cel mai greu este pentru tineri. Lipsa reperelor si a valorilor, incertitudinea, instabilitatea politica, sociala, economica au naucit la propriu o intreaga generatie care acum ar fi trebuit sa invete sa zboare. Tot mai multi tineri cu aripi frante, tot mai multe starturi amanate. Tinereti cu visuri amputate pentru moment, in asteptarea unui alt moment mai bun. Lipsa unei educatii solide, lipsa unei familii bine inchegate si ancorate in realitate, lipsa credintei, lipsa unor lideri cu initiativa, lipsa modelelor au condus la formarea unei generatii fara viziune si fara perspectiva.

Tineri in deriva, care nu stiu incotro sa o apuce si care nu stiu unde sa caute un sfat. E drept ca a fost greu mereu, dar parca astazi e de-a dreptul cumplit. Tot citesc de ceva vreme despre marturisitorii din temnitele comuniste si ma impresioneaza povestile lor. Cat curaj, cata demnitate, cata putere de jerfire...  Multe destine frante, multa amaraciune, dar peste toate razbat pana la noi multe valori si modele care ne-ar putea invata sa infruntam cu mai mult curaj provocarile zilelor noastre. Mai ales pe tineri. Ma impresioneaza mult povestea de viata, maturitatea si naturaletea mult prea tanarului si incercatului Valeriu Gafencu.
Originar din Basarabia, Valeriu Gafencu este unul dintre cei mai vii marturisitori ai credintei din perioada comunista. Un tanar vertical, cu multe ambitii, demn si mai ales cu multa credinta in Dumnezeu. Un caracter nobil, care ar putea fi un model si un simbol demn de urmat pentru toti fiii acestei tari. Arestat si condamnat de regimul ateu in 1941, la frageda varsta de 20 de ani, a ramas in constiinta neamului nostru cu numele de "Sfantul inchisorilor". Nu era nici preot, nici teolog, dar avea o credinta autentica, nativa, lucratoare si molipsitoare. Un firesc si bun fel de a fi. Era simplu student al Facultatii de Drept si seful Fratiilor de Cruce din Iasi, la inceput de drum. Un drum pe care, desi scurt, l-a parcurs arzand precum o torta ce lumineaza in noapte, nu pentru mistuire, ci pentru vesnicie. Pentru indrazneala de a insufla tinerilor valori nationale si crestine (considerate ostile regimului), a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica. 25 de ani, intreaga tinerete a unui om si totusi avea sa marturiseasca: Am facut închisoare cu dragoste. La proces, cand mi-au dat sentinta de 25 de ani, am zambit. Sufletul meu a primit cu bucurie aceasta osanda. "Uite banditul - au spus ei - a primit o condamnare asa mare si el zambeste!"
A zambit pentru ca a trait totul ca un pelerin pornit din Aiud, trecand prin Galda, Pitesti si Targu Ocna spre Imparatia cerurilor, in bratele lui Hristos, pe care L-a iubit si L-a marturisit cu fiecare gest. S-a bucurat in rugaciune, intre fratii de celula, pe pat de sanatoriu, stiind ca Hristos il poarta in sus spre Rai in orice clipa. Un intemnitat ce se simtea liber, un sarac ce se imbogatea sufleteste cu fiecare zi, un flamand ce se satura cu fiecare rugaciune, un infrigurat ce ardea de dragoste si dor de Dumnezeu, un bolnav tot mai slabit la trup care crestea si se-ntarea la gandul vietii vesnice. Scria poezii, scria scrisori celor dragi, iar prin fiecare rand marturisea pacea si bucuria la care ajunsese. Se detasase de peretii mucegaiti si reci ai inchisorilor, de toate mizeriile celor care-l tineau in lanturi, de privirea rea si inima nemiloasa a tortionarilor sai. El era viu, fericit, impacat, cum avea sa marturiseasca intr-o scrisoare adresata mamei sale: Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Este o cale atat de greu inteleasa si acceptata de oameni! Dar sunt convins ca este singura care duce spre fericire... (Galda, 7 martie 1946). El si-a inteles calea, a acceptat-o si a lucrat-o in cel mai frumos fel cu putinta. Atat de tanar si totusi atat de matur, atat de fraged si totusi atat de adanc. Ca orice om si-ar fi dorit sa se intoarca acasa la familia lui, insa, oricat de mare ar fi fost dorul, nu a facut nici un compromis. Nici macar atunci cand, rapus de boala, ar fi putut beneficia de medicamentele ce l-ar fi tinut in viata. El a ales Viata vesnica, iar dupa trei ani de boala cumplita (care i-a mistuit plamanii) pleaca din aceasta lume, la 18 februarie 1952.
Privesc la dimineata minunata/ A Invierii Tale din mormant,/ Ca Magdalena, ca si altadata,/ Ingenunchez ’naintea Ta plangand/ Si-s fericit si plang cu Tine-n gand. (Mi-s ochii tristi)
A trait putin, insa permanent cu Hristos. Acesta i-a dat forta si a facut din Gafencu un nume pe care neamul are datoria sa nu-l uite. Sunt putine torte intr-o generatie, insa toate stranse de-a lungul timpului sunt lumina unui neam. Poate ca romanii nu au fost nici prea bogati, nici prea puternici, dar au avut intotdeauna lumini aprinse pe bolta tarii. Ele au tinut neamul si l-au calauzit in vremuri grele. Privind catre ele, tinerii nostri ar putea accepta cu seninatate toate incercarile. Vremurile grele sunt prilej de curatire si de slefuire. In vremuri grele ni s-au nascut sfintii si eroii, in vremuri grele ne-am sudat ca neam si nu putini dau marturie pentru aceasta. Valeriu Gafencu a biruit asa. Nu sunt vrednic sa-I multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat suferinta. Pentru mine, temnita a fost cristelnita de aur in care am primit, in buna parte, botezul dragostei de Dumnezeu si de neam. (Bianca Sarbu, Foto: www.fericiticeiprigoniti.net)