Nepotul meu trebuie sa dea zilele acestea bacalaureatul. De la inceputul anului nu a fost zi de la Dumnezeu in care sa nu se discute despre modificari in sistemul de invatamant. De douazeci de ani invatamantul este intr-un continuu proces de reorganizare din care nici parintii, nici elevii si nici macar profesorii nu mai pot pricepe nimic. Este totusi pentru prima data cand in cadrul aceluiasi an de invatamant se schimba legea invatamantului de doua ori, pretinzand de fiecare data ca invatamantul este repus pe noi fundamente. Fundamente pentru cateva luni? Ma intreb daca in tara asta mai este cineva care intelege ce este acela invatamantul...
In orice tara civilizata bacalaureatul chiar reprezinta un prag esential in procesul de formare a unui tanar. Este un prag pentru care el se pregateste din timp, stiind exact care sunt cerintele si care va fi forma de organizare a examenului. Aceste lucruri nu sunt cunoscute astazi nici cu doua zile inainte de inceperea examenului. Nici macar nu se stie daca examenul de bacalaureat va avea loc sau nu. Si, daca da, unde? In conditii normale, sunt multe cazuri de tineri bine pregatiti care clacheaza la examen din motive de emotivitate, de lipsa de rezistenta psihica. Dar in aceasta atmosfera de totala nesiguranta cum vor face fata? Chiar daca acest examen va fi sustinut, cum se vor prezenta acesti tineri dupa atatea saptamani de tensiune maxima?
In acealsi timp, fata mea este profesor grevist. Adica suntem in ciudata situatie in care mama este pe pozitia de a bloca examenul propriului copil, spun copil pentru ca, indiferent de varsta, pentru o mama tot copilul ei ramane. De ce a ajuns sa lupte impotriva examenului propriului copil? Cred ca este foarte simplu de inteles... Dupa ce li s-a dat pe la nas cu o incredibila lege care le marea salariile cu 33% si cu un minunat pact pentru invatamant, dupa ce legea a devenit imorala, iar pactul a devenit caduc, astazi, in loc sa li se dea, li se ia 25% din salariu. Dupa ce au fost batjocoriti, profesorii au ajuns si principalii dusmani ai poporului. Imi scuzati termenii, dar parintii mei au avut domiciliu fortat, iar astazi am impresia ca retraiesc acei ani atat de tristi ai copilariei mele. Dar greva tine in primul rand de nevoia de a salva invatamantul, pentru ca aceasta lege, daca se va aplica, risca sa il distruga definitiv. Este un lucru care ma cutremura si pe mine ca pensionar, daramite pe cei care, fiind acum la catedra, raspund moral de viitorul acestui sistem vital pentru chiar fiinta noastra nationala. Nu poti sa alegi binele de moment al copilului tau, dar sa-l condamni apoi sa traiasca intr-o tara fara viitor. Pentru ca, pentru un om de scoala, pentru cine intelege rostul scolii, este evident ca aceasta lege compromite viitorul acestor generatii de tineri ce intra acum pe bancile scolii. Si cu aceasta chiar viitorul acestei tari.
Din fericire pentru copil, si ar trebui sa ma bucur pentru el, de la o ora la alta sansa de a se putea organiza bacalaureatul creste exponential. De la o participare la greva, practic generala, a tuturor cadrelor didactice, ministerul raporteaza un procent al acestora de numai 33%, iar mai nou de doar 5%. Unii poate se mira. Pentru cine a trait insa minunata perioada a anilor ’50, nu mai e loc decat de o singura mirare. Ca aceste lucruri se pot petrece chiar si in Uniunea Europeana. Fata mea nu mai participa la greva. De ce? Foarte simplu. Pentru ca directorul i-a pus in fata sa semneze o hartie prin care se angaja ca va participa la bacalaureat. In timpul acesta i-a spus prieteneste si sagalnic ca, daca nu semneaza, la toamna isi va cauta de lucru. Conform prevederilor noii legi pe care i le-a citat copios, parea sa aiba intru totul dreptate. De ce a semnat? Pentru ca si asa suntem aproape muritori de foame. Ginerele meu avea o microintreprindere, la care era unic actionar si pe care a trebuit sa o inchida in urma modificarii taxelor introduse anul trecut. Nu are nici ajutor de somaj si inchiderea firmei l-a costat si bani si enorm de mult timp. Eu sunt pensionara cu o pensie de mizerie, iar sotul meu a murit in spital toamna trecuta, pentru ca in spital lipseau medicamentele necesare, iar noi nu le-am putut procura in timp util. Eu insami am fost profesoara. A fost o traditie de familie. Asa cum imi povesteau parintii, inainte de venirea comunistilor, profesorii au fost respectati in aceasta tara, iar invatamantul a fost intr-adevar sustinut prin investitii, burse si, in primul rand, prin respectul de care se bucura in intreaga societate. In orice tara dezvoltata, si chiar mai putin dezvoltata cum este Mexicul, invatamantul este o prioritate nationala absoluta. Pana si comunistii, chiar daca l-au aservit politic, au recunoscut importanta si prioritatea invatamantului. Evident, cu toate contradictiile caracteristice acelei epoci. Prioritatea muncii patriotice, frigul, intunericul si chiar lipsa de alimente. Totusi chiar si in acei ani de trista amintire nimeni nu-si permitea sa spuna ca scoala mananca banii statului de pomana.
Si este la fel de adevarat ca indiferent de economiile care se faceau, nimeni nu a indraznit sa scada pensiile. Si acelea au fost timpuri in care oamenii au fost deposedati nu numai de averile lor, dar si de libertate, fiind inchisi, deportati sau trimisi in domiciliu fortat, fara a fi macar judecati. Si atunci lucrurile au inceput dupa ’44, treptat. Nu a venit nimic peste noapte. Nu pot sa nu ma intreb cu groaza daca vom mai trai asa ceva. La intrarea in Uniunea Europeana nu mi-am facut nici un moment iluzii ca vor alerga cateii cu covrigi in coada, dar am sperat cel putin ca nepotii mei sa nu mai treaca prin ce am trecut noi. Astazi, a inceput sa-mi fie frica sa nu ma fi inselat. A decreta starea de urgenta si a nationaliza drepturile pensionarilor, chiar si cele corespunzatoare catorva luni, reprezinta pentru cei care mai au inca proaspete in minte evenimentele acelor ani, un groaznic avertisment, inspirand un posibil preludiu. Sa dea Dumnezeu sa ma insel!
Suntem o familie care si-a iubit tara. Nu ne-am pus nici un moment problema sa emigram. Dar, astazi, recunosc... As fi fericita sa-mi vad nepotul plecat in strainatate. Noi am fost o generatie de sacrificiu. Copiii mei au reprezentat o generatie de sacrificiu. Nu as putea suporta sa vad ca nepotii mei o iau de la inceput. O generatie de sacrificiu ajunge. Dar nu a fost una, au fost deja mult prea multe. Nu pot sa spun decat atat: Ajunge! (Amalia Popescu)
Â
Arata formular/Ascunde
Scrie-ne despre Romania ta! Trimite-ne si fotografiile sau filmele tale cu locuri, oameni, situatii sau intamplari din Romania pe adresa 
Poti castiga premii constand in 
Descopera Romania asa cum au vazut-o, au simtit-o sau au iubit-o cei care au avut curajul sa ne spuna opiniile si visele lor sau sa ne trimita imaginile si sperantele lor. 
Asteptam materialele tale pe adresa