Brancusi s-a ocupat de regele formelor gramaticale, de infinitivul lung. De la "a se naste-nastere" si pana la "a se surpa-surpare", tot ce e crestere, trecere si petrecere, tot ce e incercare, ispitire si implinire, se lasa descris de infinitivele lungi. Sub insufletirea lor, lucrurile prind viata, totul intra in inmugurire si, ca toiagul lui Moise, care odraslea, fiinta lumii se preface in fire, adica intr-un infinitiv lung. Brancusi a sculptat germinarea, asa cum a sculptat adormirea, inaltarea si, peste tot, desavarsirea, ca o neincetata mangaiere a formelor, intocmai pietrei spalate de apa. Nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea. Sarutul lui nu e un simbol, nici un act simplu, ci e un proces fara de capat, o sarutare. Pe Domnisoara Pogany a tradus-o intr-un infinitiv lung. Nu se poate sfarsi cu nimic, sfarsitul insusi e "savarsire". Dar, ocupandu-se cu regele formelor gramaticale, Brancusi a regasit firesc inceputurile, de care singur, suveranul acela se intampla sa stie, in societatea civilizata a cuvintelor. Caci, intr-adevar, ce este mai originar, mai primitiv in rostirea omului, decat ceva de ordinul infinitivului lung. Undeva, in padurile sale, omul inceputurilor nu stia decat sa dea nume lucrurilor ele insele, dar le prindea starile si procesele; aici e o fosnire, aici e o curgere sau o alergare; ceva ii putea fi amenintare, altceva, prilej de indestulare si fericire. Foamea, frica, erosul, toate sunt întai infinitive lungi. Iar cel mai adevarat infinitiv lung e cel care acopera pamantul intreg si vietile oamenilor laolalta, dupa cum se intinde peste tacerile cerului: e tacerea. Dintre taceri, Brancusi a ales-o pe cea adanca, mai graitoare decat toate, tacerea omului si a sculptat-o. "A tacea-tacere”, ce lung infinitiv! Vreo mie si ceva de ani se facuse el neauzit in lumea din care avea sa se desprinda, cu stalpi de pridvoare si cu verbe, Brancusi! Dar din tacerea aceasta, el avea sa faca un monument universal.
Este cugetarea marelui Constantin Noica despre un artist a carui opera depaseste prin concept si complexitate, epoca sa. 

Constantin Brancusi a vazut lumina zilei in data de 19 februarie 1876, intr-o localitate din Gorj, numita Hobita si a plecat spre ceruri la 16 martie 1957, in Paris, Franta. Este fiul cel mic al unei familii cu sase copii. La varsta de sapte ani a lucrat ca pastor la turma familiei sale, dar si la turmele altor oieri, descoperindu-si astfel, talentul de a sculpta in lemn. Desi era doar un copil, Brancusi sculpta linguri de lemn, picioare de pat, butoaie sau chiar fatade de case. Dupa primii ani de scoala, pe care i-a facut in localitatile Pestisani si Bradiceni, artistul simte o neincetata dorinta de evadare de pe acele meleaguri. Astfel, inca de la o varsta frageda, acesta pleaca adesea prin atelierele de boiangerie. Asa se face ca, lucrand ca ucenic in Craiova, Brancusi a construit - din cateva scanduri ale unei ladite de portocale - prima sa vioara.
Mai tarziu, in perioada 1894-1898, Brancusi se inscrie la cursurile Scolii de Arte si Meserii, tot din Craiova, unde beneficiaza chiar de bursa. In timpul cat a fost elev al acestei scoli, marele artist a fost si slujitor al Bisericii, in calitate de cantaret si paraclisier bisericesc. Fara a dispune de averi materiale, dar si fara a fi atasat in vreun fel de confort, Brancusi a dovedit, pe langa o bogatie spirituala enorma, o afinitate speciala spre simtul artistic, lucru care l-a propulsat mai tarziu in topul celor mai importante si cunoscute personalitati ale lumii.
Unii critici de arta sunt de parere ca Brancusi este un adevarat eliberator al sculpurii de pana atunci, marele artist descatusind-o din tiparele respective, care pareau sa o afunde intr-o arta care nu mai reusea sa transmita nimic. Inovatiile lui Brancusi in sculptura au adus o noua viziune asupra acestui domeniu, acesta punand accent pe esenta si conferindu-i in acelasi timp o valoare spirituala de necontestat.

Studiile si operele sale de inceput. Dupa ce petrece un an la Viena, intr-un atelier de tamplarie, se intoarce in tara unde urmeaza cursurile Scolii de Arte Frumoase din Bucuresti. Urmeaza o perioada in care munceste prin diverse restaurante, la spalat de vase, si tot in aceasta perioada face un lucru destul de dureros: le vinde fratilor sai partea sa din casa parinteasca pentru ca nu mai avea suficienti bani pentru a-si plati studiile. In perioada studentiei incepe sa realizeze primele sale opere: in 1898 aduce la sfarsit lucrarea Bustul lui Vitellius, care ii aduce o mentiune, iar in 1900, dupa desavarsirea operei Capul lui Lacoon, este rasplatit cu medalia de bronz. Pentru ca operele sale incep sa fie din ce in ce mai apreciate, in 1901 este rasplatit cu o medalie de argint, pentru Studiu.
Pentru lucrarea Ecroseu, realizata pe parcursul a doi ani (1900 – 1902), sprijinit de doctorul Dimitrie Gerota, marele Brancusi primeste medalia de bronz. Lucrarea este o reprezentare plastica a corpului uman, atat de bine realizata, incat pentru mai multi ani a servit drept material de studiu in scolile de medicina, iar peste cativa ani, fotografia aceastei lucrari este expusa la New York.
Singurul monument public al lui Brancusi ramas la Bucuresti este bustul lui Carol Davila, pentru care primeste comanda in 1903 de la un consiliu format de fostul sau profesor Dimitrie Gerota, aceasta fiind, de altfel si prima sa comanda. Astazi, bustul lui Carol Davila se gaseste la Spitalul Militar din Bucuresti. Intentia lui Dimitrie Gerota a fost aceea de a-l ajuta pe marele artist sa stranga bani suficienti pentru a plati drumul pana la Paris. Din pacate, consiliul a catalogat opera drept nesatisfacatoare, existand o serie de dispute intre membrii consilului, referitoare la marimea nasului, dar si a amplasarii epoletilor. In aceste conditii, furios pe comisia care n-a stiut sa-i aprecieze munca, Brancusi paraseste sala de consiliu, renuntand astfel la restul de bani pe care trebuia sa ii primeasca. Despre acest incident care l-a marcat atat de mult, marele sculptor a spus: Ar fi fost o munca usoara, dar ca de prostituata, care mi-ar fi adus cei cativa bani cat imi trebuiau ca sa-mi platesc un bilet de drum de fier pana la Paris. Dar ceva care se innascuse în mine si pe care simteam ca creste, an de an si de cativa in rand, a izbucnit navalnic si nu am mai putut rabda. Am facut stanga-mprejur, fara nici un salut militar spre marea panica si spaima a doctorului Gerota, de fata, si dus am fost, pomenind de mama lor.

Parisul. Inainte sa paraseasca tara, Brancusi si-a vizitat satul natal, Hobita, si-a luat ramas-bun de la cea care i-a dat viata. A urmat o oprire la Viena, unde a gasit de lucru ca decorator intr-un atelier de mobila. Muzeele de aici l-au fascinat. Pentru prima data, Brancusi admira sculpturile egiptene, cele care aveau sa-si puna amprenta asupra intregii sale opere. In anul 1904, paraseste Viena si pleaca spre Munchen, iar sase luni mai tarziu incepe calatoria pe jos spre Franta. In periplul sau, Brancusi isi pune viata in pericol, dupa ce este prins de o ploaie torentiala care ii aduce o pneumonie infectioasa. Ingrijit la un spital de maici, Brancusi isi da seama ca drumul pe jos are riscuri foarte mari, care ii pun viata in pericol si hotaraste sa parcurga restul traseului cu trenul. Un an mai tarziu, in 1905, este admis prin concurs la renumita Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts. Aici lucreaza timp de un an intr-un atelier al lui Antonin Mercie, iar in 1906 paraseste scoala pentru ca depasise limita de varsta. Invitat sa lucreze ca ucenic in atelierul lui Auguste Rodin, Brancusi refuza si argumenteaza spunand: La umbra marilor copaci nu creste nimic.

Opere de o valoare inestimabila si expozitii. In 1907 ia nastere prima versiune a Sarutului, iar pana in 1940 sculptorul realizeaza mai multe variante, cea finala fiind Poarta Sarutului din Targu-Jiu. In acelasi an, Brancusi face cunostinta cu avangarda artistica din Paris, dupa ce inchiriaza un atelier. Astfel, se imprieteneste cu personalitati de renume ale apocii, precum Amedeo Mondigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger sau Marcel Duchamp.
Tot in 1907, este solicitat de catre un roman sa conceapa o lucrare pentru cimitirul Dumbrava din Buzau, iar doi ani mai tarziu se intoarce in tara, unde participa la Expozitia oficiala de pictura, sculptura si arhitectura. Este momentul in care Spiru Haret, presedintele juriului, acorda premiul II ex aequo lui Brancusi, Paciurea, Steriadi, Petrascu, Theodorescu-Sion. Cu aceasta ocazie vinde opera Somnul unui colectionar de arta, iar bustul lui Nicolae Darascu il vinde Ministerului Instructiunii Publice.
Urmeaza nenumarate expozitii colective, atat in tara, cat si la Paris, iar in 1914, prima sa expozitie in Statele Unite ale Americii, la New York, are un rasunet enorm in lumea artei. Multe din operele sale sunt achizitionate de catre John Quin, un colectionar american, iar asta inseamna pentru Brancusi, dincolo de satisfactia artistului de a-si vedea operele apreciate, si o satisfactie materiala bine meritata. Cand vine vorba de Romania, artistul intampina dificultati. Astfel, desi primise comanda pentru realizarea monumentului lui Spiru Haret, proiectul este respins un an mai tarziu, iar sculptorul pastreaza lucrarea deja inceputa si o intituleaza Fantana lui Narcis. Pe langa bronz, Brancusi nu uita de arta lemnului, astfel ca in 1915 realizeaza lucrari in lemn: Cariatide si Fiul risipitor. Lumea artei devine, incet-incet, fascinata de operele si viziunea artistului roman, astfel incat, in 1919, la Paris apare volumul La Roumanie en images, album care contine cinci reproduceri dupa lucrari ale marelui artist. In anii care vor urma, Brancusi participa cu lucrari ale sale la diferite expozitii, printre care si expozitia gruparii Arta romana din Romania, invitat de Camil Ressu, dar si la expozitii din Franta, cum ar fi cea a gruparii La Section d'Or, apoi in 1924 participa si la expozitia internationala a gruparii Contemporanul din Bucuresti.
Traiectoria sa ascendenta se intinde pana in jurul anilor 1940, timp in care sunt realizate cele mai prestigioase dintre sculpturile sale, mai ales cele din colectia Pasarea din vazduh sau Ovoid, dar si o mare parte din operele realizate in lemn.
Faima sa trece granitele Europei, fiind apreciat ca un sculptor inovator prin introducerea conceptului de eliberare a sculpturii si de reducere la simplitatea reprezentarii realitatii. Este invitat sa participe cu lucrari la expozitii colective din Statele Unite ale Americii, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia.

Brancusi si Romania. In ciuda divergentelor dese create intre marele artist si tara sa natala, in atelierul sau din Paris, acesta reconstruieste elemente traditionale ale lumii unde s-a nascut, facand, in acest fel, cunoscuta traditia romaneasca. In 1951, statul roman, condus pe vremea aceea de un guvern comunist, refuza operele lui Brancusi, pe care acesta voia sa le lase prin testament statului roman. In urma acestui refuz, statul francez primeste cu mare onoare, intreaga colectie de opere lasate ca mostenire. 200 de lucrari realizate de catre marele artist, urmau sa fie lasate mostenire Romaniei, dar in urma deliberarii unei comisii, din care au facut parte George Calinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Al. Toma, George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius si Krikor H. Zambaccian, s-a dispus refuzarea ofertei propuse de catre marele sculptor, acesta fiind catalogat de catre societatea romaneasca a epocii sale, drept un burghez decadent si cosmopolit.
Redescoperirea adevaratei valori a marelui artist are loc in 1956, cand, la Muzeul de Arta al Republicii din Bucuresti, are loc prima expozitie a lui Brancusi, iar apoi, in 1964 are loc recunoasterea oficiala a valorii marelui geniu. Cu aceasta ocazie, monumentele lasate in paragina pana atunci (Masa tacerii, Coloana infinitului, Poarta Sarutului) sunt supuse unui proces de reabilitare.

Apusul unui geniu. Pe data de 16 martie 1957, la ora 2 dimineata, marele geniu se stinge din viata, la Paris, dupa ce il cheama pe arhiepiscopul Teofil si ii marturiseste marele sau regret, acela de a pleca din lumea aceasta cu inima trista pentru ca nu ma pot intoarce in tara mea. Este inmormantat la cimitirul Montparnasse din Paris, pe 19 martie 1957.
Considerat unul dintre cei mai remarcabili sculptori ai secolului al XX-lea, Brancusi a imbogatit arta, oferind o viziune inovatoare asupra sculpturii, atat prin eleganta formei, dar si prin utilizarea sensibila a materialelor. Rezultatul este o sublima armonie intre arta populara romaneasca si rafinamentul specific parizian. Lumina si spatiul sunt concepte care capata verticalitate, greutate si orizontalitate in creatiile lui Brancusi, acesta devenind un adevarat promotor in conceptul de forme moderne.
 Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor. Am slefuit materia pentru a afla linia continua. Si cand am constatat ca n-o pot afla, m-am oprit; parca cineva nevazut mi-a dat peste maini, explica marele Constantin Brancusi.
Ca o recunoastere a adevaratei sale valori, statul roman emite, in anul 1991, o bancnota de 500 de lei, cu portretul marelui geniu.

Vorbe de duh a marelui geniu. Multe din gandurile marelui artist au devenit, de-a lungul vremii, adevarate cuvinte intelepte demne de urmat. Iata cateva dintre acestea:
Eu nu mai sunt al acestei lumi: sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup – ma aflu printre lucrurile esentiale;
Du-te! Imbratiseaza Columna infinirii cu palmele mainilor deschise. Apoi, inaltandu-ti ochii, priveste-o - si vei cunoaste, astfel, intr-adevar, sinele cerului;
O sculptura nu se sfarseste niciodata in postamentul sau, ci se continua in cer, in piedestal - si in pamant;
Eu ma aflu acum foarte aproape de Dumnezeu, si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana spre El, ca sa il pipai!... Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu... (Rodica Puscasu, Foto: Wikipedia, Pixabay, Pixabay)