Nu stiu cum e la voi, dar sunt unele dimineti de toamna tarzie in care ai sentimentul ca totul este incremenit, prins dintr-o vraja a nemiscarii de demult. Lumea sta atipita intr-un leagan de ceata. Insa, daca ai rabdare sa astepti un semn viu, o palpaire, poti sa stai mult si bine, pentru ca pana si frunzele copacilor, putine, cate au mai ramas, sunt nemiscate si par ca de ceara. Nici un zgomot nu urca spre cer, lumea toata e acoperita cu un val gros, argintiu, care se destrama numai dupa ce soarele, zapacit, ajunge cu greu sus pe cer. Ceata de toamna are un farmec aparte, trebuie sa recunosc. Ea este mult mai misterioasa decat cea vioaie, de vara, parand ca un balsam pentru natura care hiberneaza treptat, incet.

Ceata de toamna nu se misca de la un copac la altul, nu se ridica dupa deal, ca sa ajunga la o padure inghetata. Ea este mai grea, densa, cade pretutindeni si acopera totul intr-o patura groasa, prin care lumina solara trece greu, ca printr-o sita veche. Si, totusi, ceata de toamna invaluie cumva protector semnele discrete ale sfarsitului vegetal, nu lasa sa se vada usor urmele de ierburi uscate de frig, hibernarea naturii si venirea iernii. (Carmen Tender)