Cana – liniste si istorie

Imprimare

E frumos sa colinzi lumea, sa cuprinzi cu nemarginirea ochiului tau cat mai multe peisaje pe care lumea aceasta mare le are… dar si mai frumos este sa pasești din nou pe pamantul cald si primitor de acasa. Oricat ar fi lumea aceasta de fascinanta, suntem atrasi mereu spre locul unde ne-am nascut, spre tara de origine, chiar daca traiul aici nu e intotdeauna roz. Recunosc, nu am avut ocazia sa colind prea mult prin lume, insa am vazut cateva locuri cu adevarat uimitoare, locuri pline de istorie, nemiscate de timp.

Cana e un satuc aruncat parca de Creator pe un varf de creasta. In jurul sau, dealurile si vaile Toscanei intregesc peisajul cu viile mereu atent ingrijite, cu lanurile de rapita si cu padurile de pini si castani. Nu e usor sa ajungi la Cana, insa, daca reusesti, te imbogatesti sufleteste cu imagini pe care inainte le vedeai numai in poze. Timpul la Cana pare sa stea mereu in loc… doar oamenii se mai schimba uneori, insa casele si povestile lor soptite seara, pe sub persianele vechi, de culoare inchisa, raman mereu la fel… sunt acum asa cum erau in 1940 sau chiar mai inainte. Cana… nu e un loc… e o poveste din care tinerii de astazi se autoexclud in favoarea aglomeratiei stilului urban.
Au ramas aici numai batranii… acei batrani care stiu sa fiarba pastele fara sa le rupa, pentru ca altfel se pierde din savoare, cei care nu asaza painea la masa decat intr-un fel anume, ca sa nu atraga lacrimile la ei in casa… au ramas batranii care iti zambesc atunci cand treci pe langa ei si te intreaba de sanatate. Ei au mai ramas… si poate cativa tineri, adepti ai inlemnirii in timp, ai pastrarii traditiilor.
Construita, se pare, in Evul Mediu de catre o familie nobila si foarte instarita, Aldobrandeschi, care detinea o mare parte din terenurile din regiunea Toscanei, Cana avea, in 2011, doar 263 de locuitori… iar acesta este unul din elementele care creeaza aura de mister a micutei asezari. Zidul, construit de catre Aldobrandeschi in secolul al XIII-lea si din care se mai pastreaza si astazi cateva bucati impozante, a fost menit sa apere asezarea de eventualele atacuri. Astazi, o mare parte e vechii asezari este inconjurata de aceste ziduri, insa din cele originale se mai pastreaza foarte putine portiuni.
Era toamna tarzie cand am pasit in micuta asezare izolata de restul lumii cu dealurile impadurite, colorate in diferite nuante de verde si galben. Peisajul uluitor al naturii care inconjura asezarea se asorta perfect cu arhitectura satucului. Scari vechi de sute de ani, serpuite de parca ar fi ascuns acolo mii de mistere, ferestre acoperite de obloane vechi, din lemn, oamenii cu chipurile debordand de veselie, batrani dornici sa povesteasca intamplari palpitante de pe vremea lui Mussolini… toate acestea alcatuiesc un feeric peisaj imposibil de uitat.   
E un loc numai bun de ascultat fosnetul frunzelor de castani, printre tonurile calde ale frunzelor care alcatuiau un peisaj de poveste. Toamna isi valsa rochiile vaporoase cu parfum de masline printre povestile soptite, spuse pe fundalul melodiilor cu iz interbelic.
Aici, oamenii si ideile lor par un asorteu incremenit in timp; povestile sunt mereu aceleasi, spuse cu farmecul specific italian, din generatie in generatie, despre razboi, despre greutatile prin care mica comunitate a trecut atunci, dar mai ales despre cum au reusit sa se reconstruiasca dupa ce au crezut ca totul e pierdut. Povestile lor, ale oamenilor de la Cana, stau drept exemplu astazi, un exemplu de curaj, de perseverenta, de regasire a puterii de a merge inainte, indiferent de situatie.
Nu doar povestile oamenilor inspira liniste, ci intreg peisajul, despre care ai putea crede ca este ireal. Totul aici e poveste, fiecare locuitor are alura unui personaj pe care un scriitor l-ar putea valorifica in cartile sale, fiecare arbore are alura unui subiect de tablou celebru, totul are aici, printr-o pura simplitate, o importanta desavarsita. Daca vreodata ajungeti in Toscana, daca va doriti o clipa de liniste suspendata in timp si spatiu, vizitati Cana – o mica oaza indepartata de ochiul atat de nociv al civilizatiei actuale, cu accentuate tendinte de ingropare a trecutului. (Rodica Puscasu)