Prietenia este atat de greu de descris in cuvinte incat te simti dezarmat in fata miilor de ganduri pe care le nutresti fata de acest concept. Cu toate acestea, atunci cand te gandesti la un prieten este imposibil sa nu constientizezi trainicia acestei notiuni. Prietenia adevarata este ca o floare rara, asa cum prietenul adevarat. Prietenu adevarat este cel care te accepta asa cum esti si te ajuta sa fii mai bun.
Nu-mi trebuie multi prieteni, imi este de ajuns chiar si un singur prieten adevarat, pentru ca el este persoana care te sprijina in incercarea de a-ti depasi limitele, este persoana care iti ridica moralul atunci cand ai nevoie si te sprijina ca sa nu cazi. Este langa tine atunci cand ai cea mai mare nevoie si stie sa-ti insufle curaj, precum si puterea de a pasi mai departe pe cararile vietii. Este persoana care isi aminteste de tine atunci cand se roaga si iti doreste tot binele din lume.
Prietenul adevarat se roaga sa iti mearga bine si sufera cu tine atunci cand esti nefericit. Este persoana care te apreciaza pentru ceea ce esti si nu pentru ceea ce ai, ceea ce stii sau pentru felul cum arati. Este persoana care nu sta cu bratele incrucisate atunci cand treci prin momente dificile, ci iti acorda sprijin neconditionat, fara sa astepte nimic in schimb. Este persoana care te intelege atat de bine si care iti da impresia ca aveti aceleasi orizonturi, ca priviti in aceeasi directie. Este persoana cu care poti sa-ti impartasesti gandurile si care se bucura pentru tine, chiar si pentru lucrurile marunte. Este persoana care se gandeste la tine chiar si in momentele in care nu-i esti aproape si care nu te va lasa niciodata sa clachezi.
Prietenul adevarat este persoana care imparte cu tine singuratatea, tristetea, dar si bucuria si fericirea.
Stateam langa copacul meu, cel pe care in inocenta mea de atunci, din vacantele petrecute la bunici, il consideram singurul si adevaratul prieten... Fiind prea mica pentru a intelege ce este cu adevarat credinta, ma inchinam lui ca unui Dumnezeu coborat din lemnul sfant. Si tot lui ii marturiseam primele mele vise, toate gandurile mele simple, dar atat de sincere. Privindu-l, simteam cum ma transfiguram intr-o alta fiinta, care-si lua zborul spre tainicul senin ce ne inconjura pe amandoi. Ma jurasem sa fiu fratele lui de cruce, indurasem ascutita durere a briceagului care-mi scrijelise pielea inocenta, pentru a-i da lui, fratelui meu intru vesnicie, stropul de sange, care, prelins pe coaja lui aspra, trebuia sa insemne legatura noastra sfanta pentru totdeauna. Imi primise pecetea fratiei cu demnitatea ce i-o daruise pamantul. Dar, de la o vreme, crengile lui, intinse de un veac, stateau mereu intr-o asteptare; pasari pribege si uitate de neamul lor traisera si se mistuisera pe trupul lui de atata viata... Ultima pasare plecase tipand in ceata de atata durere, atunci cand cuiburile moarte si batrane ale celorlalte pasari incepusera sa se prabuseasca inlauntrul lui, de atata singuratate... Inlauntru, copacul meu era gol de atata batranete, desi de cativa ani incoace, de cand ii spusesem ca suntem frati, incepuse parca sa intinereasca si sa ii inmugureasca, in pestera sapata de timp in trupul sau, crengi ca niste stalactite si stalagmite; prinsese iar viata, de cand picatura din sangele meu ii atinsese coaja adanc mirositoare a iarba, in acea seara cu luna flamanda de ploaie. Dar era o inviere searbada si incolora, ca apa raului in care se oglindise o viata. Stia ca moartea-i aproape, lucrul pe care eu nu aveam cum sa-l stiu, nici cum sa-l simt la varsta aceea. O tristete nelamurita il istovea de un timp, nu ma mai privea drept in ochi, nu-mi mai raspundea la intrebari... Inspre toamna crengile lui incepusera sa fremete, ca un suflet care bantuia descompus si mucezit, tipand inlacrimat, cautandu-si parca loc de popas.
Langa el simtisem intotdeauna cum imi cresteau aripi si cand il mangaiam inima-mi dansa salbatic ca o vrajitoare hirotonisita proaspat, iar atunci cand ii aduceam cate o floare albastra de camp si o infigeam in crestatura trunchiului stiam ca imi multumea pentru farama de viata pe care i-o daruiam.
In miezul unei nopti cu furtuna, istovit de atata singuratate, copacul meu s-a prabusit. Pescarii spun ca mai intai i-au cazut crengile, una cate una, parca ningea, apoi pasari nelamurite l-au jelit, tipand cu ciocurile negre la rasarirea lunii, malul raului s-a cutremurat, pestii n-au mai muscat in noaptea aceea si un frig mare s-a lasat ca o rasuflasere de moarte... In zori sufletul lui isi gasise vesnica odihna...
M-am dus sa-l vad. Singur, intins spre apa raului, asa cum se prabusise, ca un sinucigas fericit. Crengile cazusera mistuite de atata durere si acum ii imbratisau trupul intr-o inclestare fara speranta. Pe varfuri ramurile ii erau inca umede, de ploaia de peste noapte sau de lacrimi, bocindu-i topirea in nefiinta. Am ingenuncheat langa urma fratelui meu, in timp ce prin coaja strivita de soaptele mele pierdute, se auzea parca o muzica din timpuri stravechi, ca si cum cuiburi de pasari dansau inlauntrul lui. Atunci, in aerul violet al toamnei, am inteles pentru prima oara ce inseamna sa pierzi un prieten adevarat... (Cristina Moraru)
Copacul
Arata formular/Ascunde
Scrie-ne despre Romania ta! Trimite-ne si fotografiile sau filmele tale cu locuri, oameni, situatii sau intamplari din Romania pe adresa 
Poti castiga premii constand in 
Descopera Romania asa cum au vazut-o, au simtit-o sau au iubit-o cei care au avut curajul sa ne spuna opiniile si visele lor sau sa ne trimita imaginile si sperantele lor. 
Asteptam materialele tale pe adresa