- Ce frumoase sunt florile de cires, bunicule! De ce nu e copacul mereu inflorit? De ce florile dispar? - il intreb eu pe bunicul, intinsa pe un pres, cu un ochi inchis din cauza razelor de soare care strabateau printre crengi.
Bunicul zambeste usor in barba alba. Cu o frunza de brusture, alunga cateva furnici care se urcau pe mine, curioase si ele sa afle raspunsul.
- Frumusetea florilor de cires, draga mea, nu tine o vesnicie... Vezi tu, Dumnezeu a creat mii de lucruri frumoase pe acest pamant, insa dintre toate, cel mai frumos este sufletul. La inceput, omul a ascultat intocmai cuvantul lui Dumnezeu, apoi alte lucruri pamantesti au inceput sa i se para mai frumoase, mult mai frumoase decat sufletul...

- Dar eu sunt frumoasa... si o sa raman asa, nu? - il intreb eu speriata ca buclele mele aurii nu vor mai fi la fel de frumoase peste ani...
Bunicul se ridica de pe pres.
- O sa intelegi mai bine cand vei fi mare..., imi spune el, apoi incepe sa coseasca iarba din livada, fredonand o doina despre tinerete.
Iarna, cand am revenit la bunici, ciresul, atat de frumos in primavara, era acum doar un copac cu crengile goale, un pic acoperit de zapada... Nu mai ramasese nimic din frumusetea florilor... Copil fiind, am inceput sa ma gandesc ca bunicul avea dreptate si frumusetea aceasta pamanteasca nu dureaza o vesnicie; incepusem sa ma tem ca peste ani, chipul meu se va transforma pana cand voi deveni urata; iar bunica, vazandu-ma atat de abatuta, mi-a spus ca exista un singur lucru pe care il poti face ca sa iti pastrezi frumusetea:
- In fiecare seara, atunci cand iti asezi capul pe perna, sa ai sufletul impacat ca nu ai facut de-a lungul zilei nici o fapta rea...
Timpul nu a stat in loc; m-am trezit dintr-o data o adolescenta capabila (credeam eu) sa analizez si sa cuget asupra tuturor problemelor existentiale, iar capitolul "frumusete" avea un loc prioritar. Devenisem in sfarsit "mare" si puteam sa alunec mai usor prin labirintul intrebarilor. Il pierdusem de mult pe bunicul, dar aveam intiparita in minte fiecare vorba si fiecare clipa petrecuta cu el.
Nu ma mai temeam de trecerea timpului si de faptul ca imi voi pierde frumusetea fizica, pentru ca descoperisem intre timp o coordonata care se pastreaza mereu vie: frumusetea sufletului.
Fara accesorii trendy, fara rujuri glossy, fara coperta aceasta numita trup, pe care unii din noi se straduiesc atat de mult sa o faca sa sclipeasca, ei bine, fara toate aceste lucruri, sufletul straluceste cu frumusetea lui naturala.
Prin urmare, frumusetea, atat de diferit vazuta de fiecare dintre noi, inseamna pentru mine sa iti duci sufletul la cabinetul de cosmetica al sufletelor ori de cate ori este nevoie, sa ai grija sa il pastrezi mereu curat pentru ca, in final, sufletul este eleganta rochie de seara in care ne imbracam pentru marea intalnire. (Rodica Puscasu)