Sunt unele orase atat de frumoase, incat, abia dupa ce le parasesti, iti dai seama de gravitatea cosmarului pe care il traiesti in altele... zilnic. Vorbesc aici despre Barcelona si Bucuresti, normal. Nu vazusem Barcelona pana in vara anului 2007 si tot ceea ce auzisem despre Barcelona era legat in vreun fel sau altul de Gaudi si de Zara, de zecile de magazine Zara. Ma astepta o surpriza de proportii si este una pe care o vor gusta toti cei ce se gandesc numai la shopping fara frontiere sau la o poza cu renumita soparla sau cu dragonul din parcul Guel (unii dintre conationali au ajuns sa-l numeasca parcul Gigel, fiindu-le imposibil sa-i retina denumirea).

Este surpriza normalitatii! Este acea stare a lucrurilor in care, parca, totul merge bine, fara ca tu sa fii obligat sa faci eforturi supraomenesti. La ce ma refer? Am inchiriat o masina si am mers cu ea in aproape toate locurile posibile si, aproape niciodata, nu am vazut culoarea rosie a semaforului si nici nu am stat cate doua ore in intersectii. Mergeam pe strazi bine luminate si in fata noastra toate semafoarele ne trasmiteau salutul lor verde. Si nu ne opream.
Cred ca nicio masina de acolo nu avea claxon. Poate asa se fabrica la ei… sic! Dupa ce coborai din masina, nu trebuia sa parchezi pe pista de biciclisti sau in locurile destinate persoanelor cu dizabilitati sau pe spatiile verzi, pentru ca erau peste tot acele locuri magice, numite parcari subterane. Peste tot! Minune! Erau oameni cu biciclete, care nu incomodau traficul si care, dupa ce-si terminau traseul, le lasau frumos in parcarile pentru biciclete. Parcari pentru biciclete?!? Si, dupa ce oboseai foarte tare dupa ore de mers, orice straduta te ducea, in mod ciudat, in vreo piata, unde se vindea inghetata buna si, cu siguranta, erau si pomi si poate si chiar un spaniol, cantand incet la o chitara. Stateai, bucurandu-te de normalitate. Fara dureri de cap, fara injuraturi sau claxoane. Asta mi s-a parut incredibil in Barcelona. Stiu ca pare ciudat sa te mai minunezi, in secolul in care se fac acceleratoare de particule, in fata unor semafoare coordonate sau a unor parcari. Oare locuitorii acestui oras isi dau seama cat de norocosi sunt? Ca au parcuri si parcari, si biciclete, si semafoare coordonate, si strazi asfaltate si, in plus, il mai au si pe Gaudi si puzderia aceea de magazine Zara? Sa povestesc, totusi, si despre unele locuri pe care le-am vazut in aceasta vacanta ideala.
In prima zi, am parcat masina intr-unul din locurile acelea magice si am pornit sa vedem ce era de vazut. Am cumparat un ghid care prezenta noua trasee. Ideea era sa le realizam pe toate, cumva, dar, pana la urma, am efectuat doar unul si, in rest, ne-am plimbat pe unde ne-au dus pasii. Ciudat este că, in final, am reusit sa vedem cam tot. Or fi avand o anumita logica toate traseele turistice in Barcelona, mai stii? (Sunt usor ironica pentru ca am certitudinea ca exista o legatura).
Primele case pe care le-am vazut au fost Batllo si La Pedrera. Am intrat doar in La Pedrera. Mi s-a parut absolut incredibil ca a fost cineva care a trait, cu adevarat, in casa aceea si ca, poate, era un om obisnuit cu probleme reale, cu facturi de platit si cu diferite suparari. De ce incredibil? Pentru ca este o casa, ca o poveste, unde nu ar trebui sa traiasca oameni, ci doar personaje fantastice. Era plina de rotunjimi, de culori, de fier forjat care se unduia pe langa balcoanele facute parca din plastilina.
Este o casa care traieste, care nu este patrata, cu ferestre patrate si cu oameni, cel mai probabil, la fel de patrati. Este o casa creativa, iar cand urci pe terasa este... Ei bine, este, iar, incredibil! In departare, se vede Sagrada Familia, iar terasa pe care pasesti este plina de forme. Mie mi s-au parut niste tarte uriase cu frisca deasupra, pazite de niste cavaleri arborand coifuri ascutite. Am plecat din casa aceea pentru ca mai aveam si alte povesti de ascultat. Orasul acesta stie destul de multe. Pasii ne-au dus pe Ramblas, o strada extrem de cunoscuta… din mai multe motive. Magazine multe. Flori, cat vezi cu ochii, si foarte multi artisti de toate tipurile: dansatori, pictori, comedianti, mimi. Unul dintre cele mai frumoase locuri, descoperite aici, a fost o piata, o piata cum nu am mai vazut in cartierele noastre, indiferent ca este vorba de Pantelimon sau de Militari. Se numeste la Boqueria si este un fel de gradina Eden. Eu fiind in egala masura o mare gurmanda si un fin gourmet, asa imi imaginez Paradisul: MANCARE.
La intrarea in Rai (asa vom numi, de aici incolo, aceasta piata) stateau de straja niste tarabe pline ochi cu ciolane afumate, cu muschiulet, costita, carnaciori. Toti rumeni si parfumati, numai buni de gustat. Erau si sandwiches-uri facute cu toate cele enumerate mai sus. Intrand, mai bine, in Rai, pe o taraba erau zeci de pahare umplute cu pasta de fructe care stateau in niste ladite pline cu gheata. Nu am mai rezistat. Am luat un suc de mure delicios si unul de lamaie, parca, la fel de delicios, si… am mers mai departe. Toate fructele din lume erau acolo - bine sterse, lucioase si proaspete. Piata de peste arata impecabil si avea de toate, de la scoici si raci pana la... orice. Si, chiar langa tarabele pline cu gheata si peste, se afla un restaurant, o tejghea, mai bine zis, unde se facea live cooking. Era coada si nu am mai stat. Am ramas cu pofta…
Am iesit din piata si am inceput sa grabim pasul spre port. Statuia lui Cristofor Columb se vedea de la distanta, ea constituind reperul nostru. Cand am ajuns in buza apei, portul acela mi s-a parut cel mai frumos lucru pe care-l vasusem de multa vreme. Este construit un pod de lemn care face legatura cu un complex comercial unde se afla si acvariul. Ce-i atat de deosebit la podul acesta? Este foarte lat, din lemn, are banci, iar oamenii stau pe el si dau mancare la pestii care se vad prin apa limpede. Este atat de bine sa stai acolo si sa simti mirosul puternic de apa sarata si albastra, in timp ce mananci o clatita cu ciocolata si te uiti la pesti! Este aproape perfect! Langa pod, sunt amplasate doua geamanduri, daca-mi amintesc bine, in forma de oameni, cu chipul indreptat spre cer. Si eu m-as uita in sus, recunoscatoare. Apoi, am mers la acvariu. Acvariul din Barcelona este ca un fel de tunel subacvatic, iar pe deasupra ta trec rechini, nu meduze. Singurul tau efort era sa faci poze si sa te uiti la albastrul lichid de deasupra. Seara, am mers in orasul olimpic sa vedem fantanile. Auzisem ca sunt splendide. Cand am ajuns la ele, mi s-au parut complet obisnuite. Chiar nu intelegeam ce este asa de spectaculos. Cateva minute mai tarziu, am inteles. A inceput sa se auda o muzica tare frumoasa, iar, deodata, apa s-a colorat sub luminile unor reflectoare ascunse in fantani. Iar apa si luminile dansau in ritmurile muzicii, astfel incat ajungeai sa ai impresia ca apa canta sau ca luminile tocmai au invatat o partitura noua. Nu puteai sa-ti dezlipesti ochii.
In alta zi, am mers prin parcul Guel. Ma asteptam sa treaca printese pe langa mine si un cal alb purtand un cavaler, care sa-mi strice poza cu casa lui Gaudi. Este un basm. Turta dulce si animale fantastice, si poteci, pe care ai impresia ca doar tu ai mers. La noi nu este asa, evident. In Bucuresti, toate povestile s-au pierdut, undeva, si nu cred ca cineva le va mai gasi vreodata. Este suficient sa te uiti la cladirile din centrul vechi si sa-ti dai seama ca ceasul a sunat demult ora 12 noaptea, caleasca s-a transformat in bostan, iar pantofiorul de clestar zace spart pe undeva…
Dar, revin la ceea ce am spus si mai inainte. Dincolo de toate aceste atractii, Barcelona este un oras care te vrajeste prin normalitate. Prin frumusetea oamenilor, care se imbraca foarte colorat, prin curatenie, prin lipsa cainilor vagabonzi, prin milioanele de locuri in care poti sa stai, pur si simplu, si sa te odihnesti, prin paella cu fructe de mare, scoici si raci, tortilla de patatas, gazpacho (supa de rosii rece) si fabada (fasole). Un pahar de vin spaniol - de preferinta, Rioja - este ceva ce, iarasi, nu trebuie ratat sub nici o forma.
Daca ar fi sa dau un sfat pentru o vacanta perfecta, acela ar fi sa arunci ghidul si sa o iei usor la pas, pe oriunde, prin Barcelona. Te va astepta, indiferent de optiune, un final de poveste fericit. (Doina Butman)