Cand fluturii pornesc sa bata cu putere din aripi, lucruri neobisnuite se intampla. Intr-o fractiune nemasurabila a unitatii de timp, Universul se poate schimba enorm. Abia tarziu dupa aceea suntem in stare sa observam schimbarea, nicicum sa-i intelegem rostul sau sa-i dibuim sursa.
In acea dupa-amiaza de iunie, in inghesuiala obisnuita din fata usii secretariatului, printre vorbe multe si foi de hartie, nimeni nu a observat nimic. Se schimbau informatii, pixuri, temeri. Ca inaintea oricarui examen important, eram cu totii agitati si aparent nelamuriti, desi stiam cu totii ce ne asteapta. Oricat de noua era pentru noi sustinerea lucrarii de diploma, nu era totusi un fenomen extraterestru si aflasem din multe surse sigure cum se vor desfasura zilele urmatoare. Cand m-am strecurat prin multimea apasatoare ca sa-i dau ceva de scris nici macar nu ma uitam la el. Eram atenta sa nu scap ceva-ul pe jos si sa nu ma indepartez de usa langa care ajunsesem cu greu. Nu m-am intrebat nici de ce ma chinui sa ajung cu pixul cand mai mult ca sigur ar fi gasit altul mai aproape. Ma strigase si eu ma duceam.
Miruna il stia pentru ca erau colegi de cativa ani, dar nu schimbasera prea multe vorbe. Se intalneau la cursuri, uneori se salutau. Auzeau unul despre celalalt din barfe, cum se poarta in anii de studentie si nu numai. Nu-si facusera o parere, nu erau constienti unul de celalalt, foloseau respectul si indiferenta necunoscutilor.
Dupa ce s-a despartit de Mihnea a fost convinsa ca totul a fost din vina ei. Dar a trait la fel si nici lumea din jurul ei nu se schimbase. Poate niste barfe proaspete, niste susoteli pe la colturi si ceva mai multa nostalgie in ochii lui Mihnea. Acum scoala se termina si ei n-au sa se mai vada. Niciodata?
Cum imi puteau trece atatea prostii prin cap intr-un timp atat de scurt? Inca nu reusisem sa strabat multimea si sa livrez pixul. Fusta alba de in era deja sifonata, parul mi se desfacea, parca ma dezintegram pe drum, in caldura inabusitoare. Mi s-a parut ca a durat cativa ani sa ajung la el. Ma astepta zambind, separat de multime de o energie protectoare si racoroasa. Apoi a luat pixul, si-a scris numele pe foile pe care le tinea in mana, mi l-a inapoiat cu un suras si s-a pierdut printre ceilalti. Atat.
Miruna conducea prudent, prea incet pentru gusturile multora. N-o facea intentionat, era un stil propriu care o caracteriza si in alte domenii. Si-apoi de ce s-ar fi grabit? N-o astepta nimeni. Se uita la telefon cu ciuda. De ce n-o fi sunand, chiar n-are nimeni sa-i zica nimic? De fapt, nici ea nu avea ceva de spus, dar ar fi gasit daca suna. Si cu Mihnea vorbea putin la telefon. E adevarat ca pe vremea aia minutele erau mai scumpe si ei erau studenti, dar parca li se opreau vorbele proptite undeva pe fir. Preferau sa-si scrie pe hartie, scrisori lungi de adolescenti fara ocupatie.
Dupa ce-am terminat facultatea, n-am mai vorbit cu Mihnea ani de zile. De ce? Acum nu-mi raspunde la telefon nici daca sun sa-i spun 'La multi ani'. Nu-mi raspunde nici cand sun de la un telefon strain, parca stie ca sunt eu. Nu ne-am certat niciodata si poate am gresit. Poate ar fi trebuit sa ne tipam toate nemultumirile, sa izbim cu ele de pereti, sa trantim usi si sa spargem vaze. Poate asa tot necunoscutul dintre noi s-ar fi sfarsit si acum am putea sa vorbim. Au trecut ani de atunci si intre noi pluteste inconsistenta acelui moment. Ce insemn pentru tine? Nu stiu, mi-a raspuns. Am coborat treptele de la metrou fara sa ne privim si ne-am urcat in metrou fara sa vorbim. A doua zi ne-am tinut de mana ca de obicei, desi stiam amandoi ca nimic nu mai e la fel.
Miruna incetini. Lua telefonul si cu ochii la drum, trimise un mesaj: "De ce nu-mi raspunzi la telefon?" Fara semnatura, fara explicatii. Nu astepta raspuns oricum.
Cand intra in Azuga, telefonul a sunat scurt. Un mesaj. Inima-i batea prea tare ca sa mai poata astepta sa ajunga la Predeal. Cu un gest scurt si neapreciat de soferul din spate, Miruna opri masina pe trotuarul din dreapta. Cu ochii pe telefon si palmele umede, inchise radioul. Butona telefonul febril, incurcandu-se in cablul de la casti. I se paru o vesnicie pana cand a ajuns la mesaj: "Va informam ca in data de 15 ianuarie s-a emis factura cu numarul.."
Nu vom mai vorbi niciodata, o stiu. Doar mesaje cu urari de bine de sarbatori si aniversari. Si probabil nici astea foarte multa vreme. Intrebarile nu ma vor lasa sa uit, oricat de fericita as fi. Poate e mai bine asa. De ce sa uit doar pentru ca voi iubi pe altcineva? N-ar fi corect.
Masina se scurgea pe drumul negru, de iarna. Conduceam incet, ca de obicei. In jurul meu, lumea se grabea spre partii, vesela si agitata. Am ajuns in Predeal inainte sa-mi revin din visare. Centrele de inchirieri erau pline de oameni, zapada din belsug, partia libera deocamdata. Mi-am luat echipamentul si m-am asezat la o cafea. Asa, ca sa ma avant pe partie cu mai mult elan.
Privea zapada de parca n-ar fi vazut-o niciodata. Cu ochii goi, cu gandurile departe, cu o pereche de schiuri alaturi. Era imposibil sa n-o remarci, desi nu facea nimic, pentru ca avea un aer atat de ciudat, linistea dinaintea furtunii. In plus, era singura. O silueta subtire, in costum fosnitor de schi, cu o cafea aburinda in maini. Se ridica de la masa cu un efort vizibil. Se desprindea centimetru cu centimetru, de parca s-ar fi smuls din radacini. Apoi ridica schiurile ca pe un copil si se indrepta cu pas hotarat spre partie.
Sus era ceata. Oamenii se distribuiau repede pe diverse partii, asa ca acolo sus era liniste si destul de pustiu. Cand ajung aici, sus, mi se strange inima de teama, de parca n-as mai fi coborat niciodata. Adrenalina umbla nestingherita si-mi da o senzatie de fericire amestecata cu frica. In cele din urma incep sa alunec pe partie si sa ma indepartez de ceata, de frica, de ganduri. Pe la jumatatea drumului ma cuprinde extazul zapezii, al brazilor si al vitezei. Cad des, ma ridic razand, ma feresc de oameni si ma las purtata de schiuri.
L-am vazut de departe. Era cu spatele, dar l-am recunoscut imediat. Nici acum nu stiu cum. Schia mult mai bine decat mine si cobora repede, cu miscari elegante si precise. Ma grabeam sa-l ajung, sa-i vorbesc. Stiam ca n-aveam nici o sansa si cazaturile dese ar fi trebuit sa ma opreasca, dar n-au facut-o. Am pierdut o manusa si tot nu m-am oprit. Undeva pe drum, a iesit soarele, dar vantul imi facea lacrimile sa curga. N-aveam timp sa le sterg. In cele din urma n-am mai schiat, ci m-am lansat kamikaze spre el. L-am izbit in plin, fericita. Il oprisem.
Miruna radea scuturandu-si parul de zapada. Caciula ii zburase la vreo 2 metri si nu avea decat o singura manusa. El injura printre dinti, adunandu-se de pe jos. Se intoarse spre ea inca injurand, enervat de rasul ei. Miruna nu se ridicase. O dureau toate si cel mai tare gandul ca n-o s-o recunoasca. "Tu erai? Vijelie, te crezi la olimpiada? Hai, sus." Ii intinse o mana. Miruna isi aminti brusc de manusa pierduta. Pentru ultima data.
Fluturii sunt insecte din ordinul Lepidoptera. Au un ciclu de viata alcatuit dintr-un stadiu larvar de omida, un stadiu inactiv de pupa si un stadiu spectaculos de adult colorat sau nu. Cand fluturii pornesc sa bata cu putere din aripi, lucruri neobisnuite se intampla. (Monica Radulescu, Foto: Stock.XCHNG)