Minunata noastra poveste a inceput acum 20 de ani. Privesc in urma ca printr-o oglinda si ma minunez: cand au trecut, oare? Imi amintesc si acum, era o zi linistita, cenusie, pe la inceput de octombrie. Atunci l-am cunoscut pe el, a fost de-ajuns o privire, a fost de-ajuns un moment in care ne-am uitat unul in ochii celuilalt si am stiut. Am stiut ca el este, am stiut ca viata mea n-ar mai avea sens fara el. Apoi, imi aparea mereu in gand. Imi spuneam adesea: asta nu poate fi altceva decat iubire, mi-e teama ca nu se poate numi altfel. Si nu ne intalnisem decat de cateva ori, dar, Doamne, ce dor imi era de el! Si nu ne vazusem decat de cateva ori...

De fapt, dupa aceea il mai vazusem o data in acea toamna, orasul era luminat si o inghesuiala, de abia te mai puteai misca. Eram prinsi intr-o masa de oameni si ne-am pierdut in multime, in directii diferite. Am colindat toata seara, ore intregi, doar-doar ne-om intalni. Dar nu l-am mai intalnit atunci. Toamna si-a urmat cursul, amurgul venea din ce in ce mai devreme si strazile, ude de apa ploilor, luceau sub petele de lumina ale ferestrelor. Se lasase gerul inca din primele zile ale lui decembrie si zapada cazuse incet. Intr-una din acele zile, sufletul mi-a tresarit cand a sunat telefonul si am auzit vocea lui: "Nu a trecut nici o zi de cand ne-am intalnit prima data fara sa ma gandesc la tine. Si, daca totusi am ramas retras, am facut-o pentru ca n-am stiut ce simti tu, ce vrei tu, si apoi am zis ca n-am nimic sa-ti ofer asa cum ai merita tu, nimic in afara de un viitor indepartat si nesigur".
Dar mi-a oferit multe, in ciuda temerilor lui: o viata minunata, un copil reusit, zile traite intens si la maximum, certitudinea ca in aceasta viata am fost totul pentru el, incredere in ziua de maine. Se spune ca soarta nu ti-o alegi singur. Si tot asa nu-ti alegi nici sotul, copiii sau parintii. Ti se dau si sunt ai tai. Eu nu pot decat sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru ca a ales pentru mine un drum lin si placut, fericire si iubire, a ales pentru mine mai bine decat as fi facut-o eu. Toate lucrurile bune au aparut in viata noastra cand am fost constienti de prezenta iubirii! Ii multumesc in fiecare clipa Celui de Sus pentru ca mi-a dat ocazia sa invat ce inseamna daruirea totala, ce inseamna uitarea de sine. Pentru ca ne-a invatat sa iubim cu adevarat, fara a cere ceva in schimbul iubirii noastre, si ne-a permis sa ne manifestam iubirea cu atata bucurie! Nu exista reteta a iubirii magice, ea exista in interiorul nostru si ramane sa o descoperim. Apoi vedem lumea cu alti ochi, vedem lucrurile minunate pe langa care treceam zilnic si nu le puteam vedea: lumea e mai buna, florile parca miros mai tare, pasarile canta mai frumos, cerul este mai albastru, iar zilele mai senine. Iubirea ne da forta misterioasa care ne ridica atunci cand cadem si care ne aduce zambetul pe buze.
Cand ma gandesc, parca ieri am fost in luna de miere - escapada noastra romantica si speciala de care aveam amandoi nevoie pentru a ne cunoaste mai bine, a ne apropia si a ne descoperi, departe de lumea dezlantuita, fara stres, fara telefoane, fara restul lumii. Fiecare clipa petrecuta atunci a fost unica si am transformat orice moment intr-unul unic, de neuitat. Ne plimbam pribegi, doua suflete regasite, mana in mana, pe plaja, pana seara tarziu. Urmau cine romantice si pline de mister, seri ce doream sa nu se termine niciodata, seri in care profitam de fiecare secunda pentru a ne imprima in minte imaginea celuilalt, mirati ca destinul misterios ne-a adus impreuna. Am dat drumul emotiilor sa se prelinga in raul iubirii si ne-am gasit norocul reflectat in valurile marii la lumina lunii. Ne-am daruit totalmente fara a cere ceva in schimbul iubirii noastre. Iar filmul "Fantoma mea iubita" ne-a impresionat cel mai mult, l-am vazut de multe ori impreuna. O frumoasa poveste de dragoste ce trece si dincolo de viata, doi actori exceptionali si o melodie ce-ti ajunge la suflet.
Ne leaga pe veci copilul nostru, rodul iubirii noastre, copilul care anul acesta va implini 18 ani, va deveni major si va porni pe drumul vietii, lasandu-ne uimiti si stingheri, intrebandu-ne: oare cand au trecut atat de repede acesti ani? (Corina Alexandrescu, Foto: Stock.XCHNG)