Ne nastem din iubire! Traim toata viata cautand iubirea! Ne stingem incet cu gandul la iubirile apuse... Primii pasi in viata ni se randuiesc ghidusi sub semnul jocului si al cunoasterii. Ne intampina apoi cei ai descoperirii propriei identitati, prinsi in vertijul iubirilor fragile, pasagere. Si... afli ca tu reprezinti, de fapt, jumatate dintr-o unitate si ca ai venit aici, intrupat, sa-ti gasesti perechea. Incep cautarile infrigurate! Pasii-ti devin cand coplesiti de emotie, cand deznadajduiti. Cazi, te ridici, iti inveti lectia (nu stii sigur daca ai aflat-o) si continui cautarea... Iti vei gasi iubirea? O vei recunoaste? Ar putea sa apara in viata ta prea devreme? Sau, poate, prea tarziu? Vei sti s-o pastrezi? Daca o vei pierde? Daca n-o vei gasi?!
Temerile acestea mi-au macinat fiinta de la o virsta, din nefericire, cam frageda. Lipsita de afectiunea parintilor, am tot cautat-o in alta parte: in prietena cea mai buna, in familia ei, in ochii celor din jur, in lumea cartilor...
Parintii mei si-au indeplinit indatoririle fata de cei trei copii carora le-au dat viata: ne-au hranit, ne-au imbracat, ne-au trimis la scoli. Dar, in loc sa ne invete sa ne iubim, au sadit ura in suflete gingase... In locul iertarii si al compasiunii, au cladit neincredere, minciuna, fatarnicie. Sa fii copil si sa nu stii ce e siguranta! Sa fii adolescent si sa te simti singur pe lume! Sa tot cauti iubirea cand, de fapt, trebuia s-o ai inlauntrul tau!
Privind retrospectiv, inteleg acum ca viata mea nici nu putea avea un alt curs: casatoria cu un barbat care sa-mi fie si sot, si tata, si sprijin, si mangaiere. Mariajul - evadare! Fuga de deznadejde si de singuraate! Fuga de strainul din mine...
Anii s-au scurs unul dupa altul, cu suisuri si coborasuri, cu realizari materiale nevisate anterior. In ochii lumii, deveneam o femeie implinita: un sot educat, devotat, spiritual; un copil exceptional; o cariera de succes. In ochii mei ... un suflet ce nu si-a gasit perechea! Un suflet sortit sa nu se integreze in sublim...
Sotul meu m-a inconjurat cu toata afectiunea, tandretea si intelegerea, parca pentru a compensa suferintele mele. Prin poznele rememorate de el, am inteles taina copilariei lipsite de griji. Prin povestirile sale, am aflat puterea pe care ti-o da iubirea celor din jur. Prin viata pe care mi-a oferit-o, am invatat s-o pretuiesc pe a mea!
Recunostinta fata de cel care mi-a adus linistea mi-a fost bariera in fata clipelor (repede alungate!) in care sufletu-mi tinjea dupa voluptatea iubirii. Mi-am reprimat ganduri ascunse, am fugarit dorinte patimase aproape doua decenii.
Timpul n-a trecut fara a lasa urme: tample argintii, sentimente difuze, convingeri tocite. Ideea „sufletelor pereche” devenise de mult un mit, o legenda, o poveste frumoasa pentru pusti indragostiti. Un sfarsit de mai, insa, a zdruncinat resemnarea intiparita lent in sufletul meu, deschizand o poarta spre sublim...
Intr-un proiect al Bibliotecii Judetene, am participat impreuna cu fiica mea, ca si in alte dati, la cateva activitati literare. Cand observi magnetismul dintre doi tineri, iti spui ca e ceva normal pentru varsta lor dominata de cautari. Sigur ca privesc aceste manifestari cu ochii ingaduitori ai mamei de adolescent. Cum reactionezi cand simti (pe propria piele!) aceasta reactie la oameni trecuti de mult de prima tinerete?
Cu multi ani in plus fata de mine, cu intelepciunea si distinctia sadite adanc pe chip, in vorbe si in comportament, El mi-a inclinat sistemul de valori. Transformarea a fost reciproca, asa cum aveam sa aflu curand. Preocuparile literare comune ne-au prilejuit placute ore de taifas si de cunoastere. Sufletele ni s-au deschis si intreaga fiinta ne-a vibrat, recunoscandu-si perechea ratacita...
Poarta catre sublim ni s-a deschis reunindu-ne. Insa mult prea tarziu! Iubirea aceasta care ne-a renascut si care ne purifica sufletele trebuie sa fie lumina pentru noi si pentru cei din jur! Lumina care sa nu umbreasca viata oamenilor ce ne sunt de atatia ani familie! Lumina pentru sotia lui si pentru sotul meu! Lumina pentru copila mea si pentru fiii lui!
E un dar divin intalnirea noastra miraculoasa! Telefonul si comunicarea electronica au devenit cai de relationare a sufletelor ce ni s-au reintregit. Intelepciunea varstei, contextul familial si social ne sunt aliati pentru a nu tanji dupa apropierea fizica, dupa strangerile emotionante de mana, dupa sarutul patimas... Uneori trec luni intregi fara ca vocea lui, filtrata de undele telefonice, sa-mi inunde fiinta de lacrimi de bucurie sau de tristete, cu aceeasi intensitate cu care izvorasc la reusitele si esecurile familiei mele! Cateva cuvinte schimbate pe calea comunicarii online imi inalta aripile pentru a zbura spre lumina! Lumina ce straluceste peste ani alba, curata, pura, sublima! (Alexa Cernauteanu)