Uneori sunt convinsa ca Dumnezeu ne-a lasat pe acest pamant doar din cauza ca se plictisea prea tare. Eu il vad ca pe un fel de Martin Scorsese modern si cu un teribil simt al umorului. Dar atunci cand m-a creat pe mine a fost total lipsit de imaginatie, insa extrem de ironic. Pana in acest moment, viata mea a fost ca o comedie de cea mai proasta calitate, la finalul careia publicul aplauda totusi din bun-simt fata de prestatia actorilor. Insa, probabil, nici in filmul despre viata mea nu as primi rolul principal. Si o sa va explic imediat de ce.
Am 28 de ani. Tanara ar zice multi. Insa in acesti 28 de ani nu am realizat nimic. Sunt cea mai nesemnificativa persoana pe care o veti cunoaste vreodata. Nu am prieteni, zilele libere mi le petrec doar in fata televizorului sau cu nasul in cartile mele de psihologie – facultatea pe care am si urmat-o timp de doi ani – cu rudele nu prea tin legatura, parintii abia asteapta sa ma mut din casa lor, nu imi spun asta, insa o simt eu; dar ii inteleg. Iar colegii de serviciu probabil nici nu stiu cum ma cheama. Sunt prea intunecata si posomorata ar zice probabil cu totii, in cor, daca i-ai intreba ce parere au despre mine. Iar eu, nici macar eu nu i-as contrazice, caci stiu ca au dreptate. As putea incepe acum sa ma plang, sa va spun ca motivul pentru care sunt atat de nefericita este tocmai aceasta ciudatenie, aceasta batjocura – recunosc, exagerez un pic – numita viata. Dupa ce am pierdut cel mai important motiv pentru a trai, mi-am pierdut si dragostea de viata si am devenit o femeie ursuza, imbatranita inainte de vreme si groaznic de nefericita. Ah, si uitasem sa va spun care este cel mai mare defect al meu: sunt total lipsita de personalitate. As fi in stare sa las pe cineva sa ma calce de-a dreptul in picioare fara sa suflu absolut nici un cuvant. Din aceasta cauza nu ma respecta nimeni.
Insa, in apararea mea, as putea spune ca nu am fost mereu asa. Candva, in urma cu vreo 8 ani, eram cea mai fericita femeie din lume. Aveam absolut totul. Eram tanara, frumoasa si, mai presus de toate, indragostita. Indragostita la nebunie de cel mai bun barbat pe care il cunoscusem vreodata. Numele sau era Cosmin si era cu doi ani mai mare decat mine. L-am intalnit pe holurile facultatii. Imi amintesc atat de bine acea zi! E ciudat cum un singur lucru, in aparenta atat de nesemnificativ, poate schimba asa de mult viata unor persoane. Daca nu ne-am fi intalnit atunci, oh, Doamne, de nu ne-am fi intalnit, totul ar fi fost atat de diferit acum. Si totusi, poate ca nu as fi cunoscut dragostea adevarata daca nu ar fi aparut Cosmin in viata mea.
La prima intalnire, pe care, trebuie sa recunosc, am acceptat-o cu greu, desi ma fermecase in totalitate, am mers la un film. Chiar nu imi mai amintesc cum se numea filmul, dar trebuie sa fi fost ceva romantic, caci dragul de el incerca din rasputeri sa ma impresioneze. Nu stia el pe atunci ca reusise de fapt, caci in urmatoarele saptamani nu ma mai puteam gandi decat la el. Cu prietenele mele, si erau destul de multe in vremea aceea, nu mai exista alt subiect de conversatie decat Cosmin. Erau convinse ca in scurt timp o sa ne casatorim, dar viata ne rezervase cu totul altceva.
Dupa doua luni l-am prezentat parintilor. L-au placut foarte mult. Chiar si-ar fi dorit un baiat, insa, dupa nasterea mea, mama a suferit niste complicatii, nemaiputand sa ramana niciodata insarcinata. Asa ca il considerau pe Cosmin fiul pe care si l-au dorit, insa nu l-au avut. Ma bucuram mult cand vedeam ca sunt atat de apropiati, mai ales Cosmin si tata. Mai tot timpul aveau cate ceva de mesterit la vechea noastra Dacie.
Totul ne mergea foarte bine. In doi ani de zile nu cred ca ne-am certat vreodata. Ne hotarasem sa ne casatorim imediat ce terminam si eu facultatea. El absolvise deja si se angajase ca agent imobiliar. Chiar incepuse sa se descurce cu banii, nu mai depindea financiar de parintii lui. Asa ca, atunci cand am aflat ca sunt insarcinata, am fost convinsa ca voi avea sprijinul barbatului iubit. Ma gandeam ca o sa inchirieze un apartament pentru noi si ca, de acum incolo, vom fi pe cont propriu. Insa, cand a auzit vestea cea mare, Cosmin a avut o reactie total diferita de cea la care ma asteptasem eu. La inceput calm, mi-a zis ca nu putem creste un copil, noi fiind inca prea tineri si neexperimentati si ca sa aduc pe lume un copil acum, in aceste conditii, ar fi o mare prostie. Cel mai bine ar fi, a zis el, sa avortezi copilul acum, cat e inca devreme. El nu va simti nimic, nici tu. Dar vazandu-mi indarjirea, pentru ca eu nu as fi renuntat la copilul meu nici in ruptul capului, s-a enervat ingrozitor, mi-a zis ca sunt proasta si ca vreau sa-mi distrug viitorul. Mult timp nu m-a mai vizitat Cosmin dupa acel episod. Eu m-am vazut nevoita sa renunt la facultate, caci imi era foarte rau. Zilele le petreceam mai mult in pat. Parintii mei sufereau foarte mult cand ma vedeau atat de singura si indurerata. Si eu sufeream la randul meu, mai mult din cauza lui Cosmin, care practic ma abandonase. Nu puteam sa-i inteleg egoismul.
Dupa vreo trei luni de suferinta am primit si primul semn de la Cosmin. Ma ruga sa-l iert si sa-l primesc inapoi. A zis ca regreta enorm ce s-a intamplat si ca spera sa reusesc sa trec peste cearta noastra. Eram foarte speriat, stiu ca nu e o scuza, insa sper ca tu sa ma intelegi. Caci tu, in lumea asta, ma intelegi cel mai bine. Mi-a promis ca va cauta un apartament pentru noi si ca imediat ce se intoarce acasa – era la Brasov pe atunci – ne vom casatori. Desi initial nu am fost de acord, am acceptat totusi cererea lui, mai ales din cauza ca imi doream un tata pentru copilul meu.
Ziua in care el trebuia sa revina acasa este si probabil va ramane cea mai urata zi din viata mea. O zi ploioasa si mohorata de toamna. Totul era trist in jur, parca natura incerca sa ma avertizeze, insa nu mi-am dat seama si oricum nu puteam face nimic pentru a opri dezastrul ce avea sa se intample. Nu dormisem deloc cu o seara in urma, nu doar din cauza emotiilor, desi existau si ele – caci aveam sa-l vad pe barbatul iubit dupa mai bine de trei luni –, ci mai ales din cauza ca imi fusese foarte rau. Chiar si dimineata ma simteam ingrozitor de slabita, cred ca aveam si temperatura, insa nimic nu ma putea impiedica sa alerg pana la gara in asteptarea iubitului meu Cosmin. Am ajuns acolo cu 20 de minute inainte de sosirea trenului. Si am asteptat, cred ca mai mult de doua ore, insa trenul inca nu ajunsese. Ceea ce la inceput parea o banala intarziere incepuse sa ma ingrijoreze. Am fost la un ghiseu sa cer informatii despre trenul in cauza, iar operatoarea, o doamna foarte amabila, mi-a zis ca a fost un mic accident feroviar si ca nu au fost victime. Dar informatia pe care doamna amabila mi-o daduse era cum nu se poate mai gresita. Accidentul fusese unul extrem de grav, in urma caruia 50 de persoane, inclusiv Cosmin, isi pierdusera viata. Lucrul acesta aveam sa-l aflu mai tarziu la stiri.
Vestea pierderii lui Cosmin m-a adus intr-o stare letargica, din care mi-am revenit, pentru ca, in scurt timp, sa sufar o cadere nervoasa. Am incercat sa ma sinucid, de doua ori, inghitind pastile, insa parintii mei au chemat salvarea la timp. Viata mea fusese salvata, insa nu si cea a bebelusului. Am pierdut copilul dupa aproape sapte luni de sarcina. Regret enorm ca nu am stiut sa pretuiesc singurul lucru care imi ramasese de la Cosmin. Acum e insa prea tarziu….
Si asa, dragii mei cititori, v-am spus pe scurt, caci 1.500 de cuvinte sunt extrem de putine atunci cand ai atat de multe de spus, povestea vietii mele. Nu stiu cat de frumoasa sau de romantica vi s-a parut, nu stiu nici daca este cea mai emotionanta poveste de dragoste sau o adevarata drama, nu stiu daca sunt o actrita demna de Oscar sau, dimpotriva, as castiga Zmeura de Aur. Nu stiu nimic din toate astea, nici nu imi doresc sa stiu. Sper doar ca v-am capturat atentia pentru cateva minute si ca nu v-am lasat un gust prea amar! (Gabi Mimi, Foto: Stock.XCHNG)