Am cumpanit destul de mult pana sa ma decid sa-mi exprim parerea in legatura cu sistemul medical din Romania. Am pus in balanta faptul ca, in familia mea, sunt destul de multe persoane ce lucreaza in sistem (mai in gluma, mai in serios, cunoscutii ne spun „fratii de Medici”, noi fiind singurii care activam in alte domenii), dar si realitatile medicale pe care am avut ocazia sa le descopar in Vest. Sunt un patriot convins si, ca urmare, incerc sa gasesc aspectele pozitive ale sistemului de sanatate din Romania. Ma gandesc, in primul rand, la oameni de valoare, la medici renumiti in toata lumea, care au ales sa ramana aici, in ciuda marasmului economic, social si politic in care ne ducem zilele cu totii, desi ofertele din exterior le vin periodic si chiar sunt foarte generoase. Ma gandesc, de asemenea, la profesorii de la universitatile de medicina de renume international, care au format medici in adevaratul sens al cuvantului. Ma gandesc la cabinetele si clinicile particulare ce sunt, cele mai multe dintre ele, la fel de bine dotate precum suratele lor occidentale. Insa, mai mult de atat, oricat m-as stradui, e tare greu sa mai gasesc si toate acestea par invaluite intr-un fum ce se dilueaza de la un an la altul.

Din pacate, balanta aspectelor negative atarna cumplit de greu. La toate nivelurile! O situatie banala: populatia romana, chiar inainte de a se confrunta cu aparitia costurilor enorme actuale ale consultatiilor si ale medicamentelor, se comporta total iresponsabil in privinta propriei stari de sanatate si, implicit, a celor din jur. Romanul isi cam administreaza singur tratamentul, pe care si l-a „prescris” tot el, dupa ce si-a „intuit” diagnosticul. Tot acest comportament i se pare absolut normal, fara a gandi nici o secunda ca un antibiotic, spre exemplu, luat necorespunzator ii creeaza o stare de rezistenta a organismului, care, data viitoare, nu va mai reactiona la acelasi medicament, ci va avea nevoie de altul si mai puternic. Aceasta e doar o veriga a lantului nociv: cei din jurul sau, expusi la virusuri, vor suporta situatii similare; mai mult decat atat, descendentii vor avea de suferit de pe urma comportamentului iresponsabil al parintilor. La polul opus, chiar un copil din tarile nordice, din Suedia, spre exemplu, isi va dovedi constiinta civica, explicandu-ti ca nu poti lua medicamente dupa ureche deoarece organismul tau va dezvolta o rezistenta la virus si, in felul acesta, vei afecta si sanatatea celor din jur. Copilul nostru, nu numai ca nu este invatat in acest sens, dar mai si preia mentalitatea parintilor.
N-as putea sa nu remarc, totusi, o schimbare benefica a atitudinii celor mai multi parinti. Macar in ceea ce priveste tratamentul stomatologic. Copiii nostri au parte, cei mai multi, de tratamentul dintilor si, in marea majoritate, se ingrijesc si de aspectul acestora: majoritatea poarta aparat dentar. N-am observat, insa, aceeasi grija pentru preventie.
Un aspect ce tine oarecum de normalitate este posibilitatea romanilor de a consulta un medic de familie dintr-o alta tara si de a beneficia de serviciile ireprosabile ale spitalelor din exterior. Dar ce facem cu persoanele ale caror venituri nu sunt suficiente nici pentru intretinerea zilnica? Cum ar putea o familie de profesori, de pilda, sa spere ca un spital austriac ii va rezolva problemele de sanatate? Se va indrepta cu frica spre cele autohtone! Frica fata de priceperea medicilor ramasi aici, frica fata de pretentiile personalului sanitar de a fi stimulat cu diverse atentii doar pentru a-si face datoria, frica de atitudinea batjocoritoare si, uneori, vulgara a asistentelor, frica de mizeria din saloane, de gandacii care colcaie peste tot, frica de posibilitatea degradanta de a imparti patul cu inca una-doua persoane, frica de a nu se lua curentul in timpul operatiei... Facand haz de necaz, nu ajungi sa te gandesti ca ai putea sa te tratezi singur?!
Lucrand intr-un mediu expus virusurilor de tot felul, intre copii, ma „confrunt” cu fel de fel de situatii. Una dintre colege s-a molipsit de AH1N1, virus din cauza caruia scoala ne-a fost inchisa pentru dezinfectie timp de o saptamana. Fara a avea de ales, s-a internat la Infectioase. Ne-a ingrozit cu relatarile din spital, in special cu cele legate de igiena. Ea a hotarat, semnand pe propria raspundere, sa paraseasca spitalul inainte de termen de frica altor boli.
O paralela cu o clinica austriaca ne-ar arunca in derizoriu. Ei au preocupari legate de intimitatea pacientului, care e transportat cu lifturi speciale si pe culoare ferite de privirile vizitatorilor pentru confortul psihic al tuturor. Noi ne-am dori sa nu ne cada planseul peste mesele de operatie si personalul medical sa ne zambeasca amabil, binevoitor, ca si asa avem destula suferinta cand ajungem la ei... Ne-am dori sa nu ne plece in alte tari medicii si asistentele, scoliti cu bani grei, banii nostri, ai tuturor, ca sa beneficieze pacienti de aiurea de formarea lor profesionala. Si, mai nou, suntem in pericol ca, in loc de doi in pat, sa fim mai multi... Eficienta sistemului sanitar abia acum incepe prin... inchiderea spitalelor! Pacientii dintr-un sat dusi la spital in alt sat vor aduce economii semnificative la buget, in nici un caz pierderi si mai mari...
Lasand glumele macabre deoparte, parerea mea este ca decizii mai proaste decat cele actuale nu au mai fost luate pana acum, ca suntem in picaj pe toate planurile, inclusiv cel medical. Solutia iesirii din acest marasm e una de bun-simt: asigurarea conditiilor decente pentru spitalizarea pacientilor, dotarea cu aparatura necesara, motivarea financiara a personalului. Iar educatia medicala a copiilor e caramida de baza!
Nu putem ramane nepasatori la aceasta stare de fapt pentru ca suntem in Europa si tindem spre civilizatia vestica. Departe de noi „jungla africana”! (Lacramioara Maxim)