Ca toata lumea, privesc cu strangere de inima imaginile din Japonia. Parca s-au spus toate cuvintele, parca toate au devenit clisee. Imaginea reactorului ne arata cat de insignifianti suntem. Degeaba dezastrul este in celalalt capat al lumii, suntem toti pamanteni, legati prin urzeli invizibile. In Japonia, Noua Zeelanda sau Peru… apartinem Terrei si toti ii provocam Mamei-Pamant cate un rid, mai adanc sau superficial, in functie de cata grija avem de ea. Si eu, si voi, toti ii zgariem obrazul calatorind cu masinile, band apa din peturi de 1/2 l; oricum reciclarea e egala cu 0.
Visez la vara sa vad Castelul Huniarzilor, cateva sute de km, cat combustibil voi consuma? Cate noxe voi emite in aer? Insa nu-i pacat sa nu vedem minunile acestei tari? Daca trenul ar fi o alternativa, l-am folosi bucurosi, insa nu-i. Asa ca dorul meu de duca lasa in urma emisii de carbon.
Mama-Pamant, am un dar pentru tine... bradul in ghiveci pe care l-am impodobit de Craciun traieste. Ti-l voi darui definiv dupa urmatorul Revelion, crescut indeajuns sa nu mai incapa in sufragerie. (Nicoleta Constantinescu)