Povestea mea de dragostea a inceput acum 7 ani, pe cand nu stiam eu prea multe despre romantism, dragoste la prima vedere si alte chestiuni aferente. Eram cu draga si iubita mea gasca de prieteni pe peronul garii din Sinaia, urmand sa ne intoarcem acasa de la munte. Era ianuarie si era o zi de joi. Ne facusem de cap vreo cinci zile incheiate si acum urma sa ne intoarcem la “trebile” noastre. Cum prietena mea Ana isi carase toata casa cu ea, am decis sa o ajut si eu la bagaje si i-am luat schiurile.
Intr-un final a venit trenul (care avea intarziere, ca sa fie mai dramatic momentul), iar lumea de pe peron s-a imbulzit sa il asedieze, eu ramanand undeva in spate si ghidandu-ma dupa principiul Hai ma, ca nu pleaca trenul fara mine! Ei, ca sa vezi, nici ca mai avea mult. Mare “doamna”, ma vazui astfel in situatia de a alerga cu rucsasul care ajunsese sa cantareasca cam jumatate din greutatea mea si cu schiurile care tocmai doreau sa se elibereze din stransoarea improvizata de buna mea amica. Tot alergand, ma trezesc cu un pumn in spate de la un cetatean extrem de turmentat, care urla ceva de genul Libertate si alcool pentru …. Popor? Nu mai tin minte exact pentru ca ma preocupau altele pe moment. Asa ca am considerat necesar sa ma impiedic si sa cad cu toate “handramalele” peste mine. Prietenii tipau sa ma grabesc, insa eu de-abia ma adunam de pe jos. Si atunci a aparut “cavalerul meu” – Sebastian cel Viteaz. Nu il cunosteam, insa a fost foarte amabil in a ma “remorca” in tren. Si asa ne-am imprietenit si ne-am si indragostit. Acum sincer, cum sa nu adori un om care te aduna de pe peronul unei gari in timp-limita, nu? Si care se si ofera ca atunci cand ai ajuns in Bucuresti sa te conduca pana acasa?
Mereu am glumit ca melodia noastra ar trebui sa fie “Hai vino iar in gara noastra mica” a lui Gabriel Dorobantu, ca prea se potriveste.
Ne unesc multe lucruri, ne uneste pasiunea pentru scris si calatorii, dragostea pentru natura si muzica veche, pentru tot ce e frumos. Este omul care ma face sa rad cu lacrimi chiar si atunci cand imi povesteste ce zi oribila a avut. O face in asa fel, incat parca ar povesti pentru amuzamentul meu si nu pentru a se descarca. E cel cu care imi impart sufletul, si asta e cea mai sfanta legatura. (Ramona Dragomir, Foto: Stock.XCHNG)