O umbra in Tara Soarelui Rasare…

Imprimare

Evenimentele tragice petrecute recent pe taramul nipon au determinat intreaga omenire sa-si puna, in mod radical, problema poluarii. Ca si cum seismul foarte puternic si tsunami-ul rezultat n-ar fi produs suficiente nenorociri, poluarea radioactiva a devenit o alta sursa de necazuri. Despre diversele tipuri de poluare am tot auzit, chiar din anii premergatori scolii, din sanul familiei ingrijorate de calitatea vietii urmasilor. Imi revine in memorie acum o secventa din scoala generala, cand profesorul de chimie de atunci aloca periodic cinci minute din ora scrierii pe hartie de catre elevi a oricarei idei trasnite ce-i trecea prin cap. Ne spunea ca e in cautare de idei din orice domeniu, iar terenul cel mai potrivit nu puteam fi decat noi, copiii, datorita imaginatiei nelimitate si a mintii neconstranse de norme impuse si autoimpuse.
Zambea, apoi, strengareste cand ne spunea ca nu se stie de unde "sare iepurele" inventiei sau cel al solutionarii unei probleme majore a Terrei. Din cate se vede, n-a gasit cheia salvarii planetei de la dezastre, dar a sadit o samanta in mintea a sute de elevi care, acum, privesc cu alti ochi problemele din jurul nostru, care isi pun probleme asupra poluarii, a depoluarii, a pastrarii planetei in stare acceptabila pentru urmasi.
Mi-e foarte clar ca pericolul poluarii cu CO2 exista si este unul ingrijorator, in ciuda demersurilor unor persoane de a-i nega existenta si de a-l pune pe seama manipularii de catre oameni influenti in scopul obtinerii unor avantaje (vezi taxa impusa soferilor pentru masinile lor in functie de nivelul emisiilor CO2). Mi-e foarte clar ca orice aspiratie a noastra de progres si de confort e "la pachet" cu o doza mai mica sau mai mare de poluare. Pana si doua cautari pe Google echivaleaza, se pare, cu dioxidul de carbon emis la fierberea unui ibric de ceai.
Traiesc intr-un oras in care traficul rutier reprezinta o puternica sursa de poluare cu CO2. Un oras altadata destul de industrializat, dar care nici acum nu e lipsit de emisiile nocive. Un oras care nu se poate dispensa de CET-uri si de putinele fabrici ce i-au mai ramas neinchise, in ciuda constientizarii efectului poluant al acestora. Stiu, de asemenea, ca traiesc pe o planeta ce emite ea insasi dioxid de carbon: vegetatia aflata in putrefactie, vulcanii activi, oceanele. Traiesc pe o planeta care are nevoie de CO2 ca sa traiasca…
Ma ingrijoreaza mai mult celalalt pericol: cel al poluarii radioactive. Sigur ca avem nevoie de energie pentru a ne incalzi casele si pentru a ne imbaia copiii. Sigur ca avem nevoie de materie prima din care sa ne confectionam obiectele atat de necesare existentei. Sigur ca e de apreciat dorinta noastra de civilizatie, de confort, de evolutie pe toate planurile. Dar, oare, am ales calea cea mai potrivita de a le obtine? Oare e corecta calea de a folosi elemente ce emit radiatii? Emanatiile de la centralele nucleare, deseurile radioactive depozitate sunt aici, cu noi, pe aceeasi planeta! Se concentreaza in sol, trec in structura plantelor, sunt ingerate de animale si ajung, astfel, in hrana omului. Experientele nucleare tot aici se fac. In regiuni izolate ale Terrei! "Izolate" de restul planetei?
Cum se explica faptul ca laponii sunt incarcati cu izotopi radioactivi de zeci de ori mai mult decat alte populatii nordice? In zonele nordice ale Europei si ale Americii, acolo unde s-au facut experiente nucleare (cele de care stim!), lichenii depoziteaza cesiu radioactiv, iar renii, consumatori de licheni, depoziteaza la randul lor izotopi. Laponii au inclus in alimentatia lor carnea de ren. Legatura e destul de evidenta? Aceste elemente radioactive dispar din viata noastra? Strontiul 90 rezista 28 de ani, iar cesiul, 127 de ani! Putem s-o luam de la capat pe o planeta mai curata?
Chiar fara sa te gandesti la accidentele nucleare, iti dai seama ca nu suntem pe calea cea mai buna. Catastrofa nucleara de la Cernobil a lasat o “mostenire” cumplita. I se "datoreaza" mult prea frecventele cazuri de cancer din randul nostru, dintre rudele noastre, dintre copiii nostri. Si cel mai grav este ca a patruns adanc in structura noastra genetica si ca a devenit o noua “mostenire” pe care o lasam copiilor! Pe langa o planeta bolnava!
Omenirea toata si-a indreptat atentia spre poporul japonez. A privit cu multa compasiune familiile indoliate, care, acum, sunt nevoite sa-si paraseasca locasul ca sa evite o nenorocire si mai mare: iradierea. Te intrebi de ce sunt pedepsiti oamenii acestia atat de corecti, de harnici, de ordonati, de echilibrati. Te intrebi daca visul copiilor lor s-a frant, daca mai pot avea speranta unei existente normale. Te intrebi daca Tara Soarelui Rasare va indica din nou directia luminii diurne. Te intrebi daca merita astfel de sacrificii pe altarul civilizatiei...
Te intrebi daca nu gasesti o alta cale... (Lacramioara Maxim, Foto: Stock.XCHNG)




http://www.budmag.ua
www.mexes.com.ua/