Povestile de iubire care ne definesc

Imprimare

Vorbeam mai devreme cu un coleg de facultate cu care, imediat dupa inceperea vietii studentesti, am devenit mai mult decat prieteni. Eram un cuplu si colegii aveau impresia ca suntem de o viata unul langa celalalt... paream perfecti impreuna: aveam amandoi ochelari si un vocabular aproape identic, aceleasi glume si ironii, acelasi patos pentru a fi mai buni la scoala, acelasi zambet si acelasi tip de agresivitate. Insa polii identici sunt prieteni, nu se atrag. Si am ramas prieteni foarte buni. In fond, ne puteam intelege unul pe altul uneori mai bine decat ne-ar putea intelege altcineva.

Ii povesteam acum cat de mult il iubesc pe L., iar el imi spunea ca e "defect" in relatia cu prietena lui... nu isi poate da interesul pentru ca nu o iubeste. Ea ii vrea atentia, dar el vrea altceva. Eu, la randul meu, i-am spus ca L. ma iubeste asa cum nu a facut-o nimeni niciodata. Am zambit la replica lui: Nu ai idee cat as fi vrut sa te iubesc... eram perfecti impreuna! Erai tot ce imi doream de la o fata: esti desteapta, esti amuzanta, plina de viata si cu initiativa, ai in fata un viitor extraordinar, iar impreuna am fi fost o echipa de invidiat... dar se pare ca dragostea depaseste vointa omului si calitatile pe care un om le considera bune pentru a-l conduce catre iubire.
Iar lucrul acesta m-a facut sa-mi amintesc de o alta poveste frumoasa din trecut care imi trezeste nostalgie.
Intreaga perioada de liceu am avut obsesia baiatului perfect pe care il pictasem in culori suprarealiste: sa fie brunet, sa aiba ochelari, sa fie destept, sarmant, vorbaret etc. etc. Si l-am intalnit la facultate. E tipul de mai sus, colegul. A fost o plictiseala totala in relatia aceea. Candva insa, pentru ca soarta sa-mi demonstreze ca fericirea e un atribut sublim al fiintei umane, al carei continut nu-l cunoaste, am invatat ca iubirea nu reprezinta o suma de calitati, un cumul de elemente cu echivalente in dictionar. Multumesc Universului ca inca exista mister! Ar fi pacat sa avem raspuns la orice.
Asadar, inainte de povestea plicticoasa cu baiatul perfect cu ochelari cu care faceam cuplul de tipul pozei de tocilari, am intalnit si am fost impreuna cu altcineva. Au trecut 4 ani de la povestea asta, dar cred ca ma va bantui toata viata chipul lui. Macar cat o fantoma placuta.
Eram la sfarsitul liceului. Am cunoscut un tip blond, cu parul lung, deloc tipul care sub aspectul fizic m-ar fi interesat vreodata. Genul de "rocker" independent, pufnind a Marlboro pe ritm de Nirvana.
Tipul mi-a sucit mintile din prima zi. Era inteligent din cale-afara, iar Bac-ul l-a picat pentru ca i-a fost greu sa retina ca nu e buricul pamantului, iar forta gravitationala, formulele matematice nu depind de notiunile sale existentiale pe care le ridicase la rang de principii. El asta era, un nonconformist, idealist. Ar fi o tautologie sa spun ca nu era cu picioarele pe pamant. Dar, in sfarsit, ce stiu eu despre ce inseamna a fi cu picioarele pe pamant sau a trai cu adevarat, la intensitate maxima? Fiecare cu "piticii" lui. Eu eram o naiva, crescuta la fusta mamei, el, crescut fara parinti. Varsta aceeasi, dar nivelul de maturitate, cu mult diferit. La vreo doi ani i-am inteles oarecum ideile. Relatia a fost una de intensitate maxima pentru mine. Niciodata nu stiam ce urmeaza, nu eram stabila pe picioare.
De ce ma iubesti?, intreaba el.
Nu stiu!, raspundeam cu ochii in pamant.
Daca mi-ai fi spus ca ma iubesti pentru ca am ochii albastri, pentru ca fac o groaza de sacrificii pentru a veni la tine, pentru ca te sun la rasaritul soarelui sa-ti spun te iubesc ... nu ar fi avut nici o relevanta. Multi sunt cei care pot face astea, dar e foarte posibil sa nu-i iubesti. Nu stiu, mi se pare cel mai corect raspuns. Toate celelalte raspunsuri sunt gresite.
Daca azi as avea un astfel de dialog, as ridica din spranceana in semn de admiratie. Pe vremea aia eram cazuta pe spate, cautand pe jos cioburile propriei ignorante. Imi tinea predica omului matur la orice pas.
Daca vrei sa fumezi, stam pe o banca, dar pe strada nu aprinzi tigarea langa mine, mi-a zis intr-o zi suparat in timp ce ne plimbam pe o strada pustie.
Dar cum adica? Tu daca fumezi pe strada, eu de ce nu pot fuma?
Iubito, vrei egalitate in drepturi? Atunci hai sa ne batem ca intre oameni! Cand va fi ziua noastra, adu-mi tu flori, nu eu tie. Cand vom mai merge intr-un pub, deschide-mi tu mie usa, nu eu tie, iar cand vom cere nota de plata, ce-ar fi sa achiti tu?
Amuzant, dar la vreo doi ani diferenta ma plimbam pe strazile din Franta cu tigara in mana razand. Oamenii de acolo au evoluat, noi am stagnat. Orice femeie care vrea sa fumeze pe strada o poate face linistita fara ca cineva sa se uite chioras la ea. In Romania, ei bine, alta poveste (si n-o blamez in totalitate).
Tipul era acel cineva care mi-a spus te iubesc pentru ca vreau si pentru ca pot, dar la vreo trei luni de la aceste cuvinte era atat de buimac de propria existenta, incat a realizat ca relatia a fost o greseala. De fapt, raspunsul nu e chiar asa de complicat: nu ne potriveam. Eu il tineam in loc din ceea ce el numea evolutia individuala. Daca ar fi putut sa atinga toate culmile existentei in bine si rau, ar fi facut-o. Era prea nonconformist pentru mine. Ar fi mers non-stop cu trenul fara billet, doar de dragul de a sari ulterior, la vederea nasului. Ar fi stat in Vama o luna cu trei sute de mii in buzunar, bazandu-se pe faptul ca "ma descurc eu".
Cu toate astea, a fost cel caruia trebuie sa-i multumesc pentru simplul fapt ca l-am cunoscut. Treburile astea le gandesc acum, la 4 ani dupa toate intamplarile. La vremea aceea eram atat de ratacita si de indurerata, incat as fi jelit non-stop dupa ce m-a parasit. Cred ca si varsta a fost un afrodiziac pentru dezamagire si durere. La 19 ani abia scapam de cosurile pubertatii si avem impresia ca totul e impotriva noastra.
Pentru o scurta perioada pot spune ca mi-a raspuns la sentimente, m-a iubit in felul lui. Apoi nu puteam concepe ca m-a uitat. Cum? Asa repede?  Am depasit momentul destul de greu. Imi amintesc ca aveam prietenii alaturi, cu care ieseam deseori in oras, ne imbatam uneori, chiuiam, dansam. Ei au fost un motiv bun sa nu uit sa traiesc. Apoi au venit facultatea, tipul cu ochelari, relatia plictisitoare si poza de tocilari.
Azi, ei bine, azi sunt fericita! Azi e altceva. Viata si sufletul imi sunt incredintate singurului om care va putea sa fie tatal copiilor mei si pe care il iubesc stupid de mult, pe L.  Evident, nu as fi azi persoana care sunt fara rockerul blond si tipul cu ochelari. Nu as fi stiut azi ca iubirea nu e un sablon, ci este Intotdeauna ceva imperfect definit, cu consecinte pluripolare (fericire, durere, angoasa, plictiseala etc.). (Mihaela Enache, Foto: Stock.XCHNG)

mexes.com.ua/
http://np.com.ua