In primul rand, dragostea isi incepe existenta in timp, nu cred in dragoste la prima vedere, eventual in scanteie la prima vedere. Aceasta scanteie se poate transforma in foc sau se poate stinge. Daca focul e prea mare, arde, daca e prea mic, nu tine de cald, asa ca cel mai bine ar fi ca focul sa fie de intensitate medie. Adesea, in tinerete, dar nu numai, dragostea nu este impartasita in mod egal, mai mereu unul dintre parteneri iubeste cu o idee mai mult decat celalalt.
Am spus ca acest lucru se intampla de obicei in tinerete pentru ca tinerii sunt mai zvapaiati, mai nelinistiti cum s-ar spune... cei mai in varsta isi doresc mai multa stabilitate si, prin urmare, acesta fiind scopul, tin de relatia pe care o au, dand mult mai greu pasarea din mana pe cea din gard, spre deosebire de niste tineri visatori, care isi cauta perechea inconstient uneori, uitand parca de faptul ca au deja o pereche.
Am avut si eu parte de asa ceva, trei ani am sperat ca in cele din urma imi va demonstra ca ma insel si ca banuielile mele in legatura cu sentimentele sale saracacioase sunt doar banuieli fara sens. Insa de ce mi-a fost frica nu am scapat. Eram amandoi visatori, ne imaginam o lume perfecta, utopica, aveam pareri, conceptii comune. El parca era ceva mai visator decat mine, iar asta imi dadea de banuit. Am incercat sa pun in balanta visele cu ratiunea, insa, in acel moment, am impresia ca a inceput sfarsitul, incet, foarte incet. Dintre multele certuri pe care am inceput sa le avem, imi amintesc un lucru simpatic ce spune multe... mie imi place mierea de albine foarte tare. Si lui ii placea, poate nu atat de tare cat mie.
El statea la oras si eu la tara. Ii placea viata de tara si visa la una, cel putin asa zicea, dar nu cred ca a mintit in visul lui, nu a mintit, doar ca el se multumea cu visul, nu si cu trezirea din vis pentru a-l aduce la realitate. Nu-i placea locul de munca stresant pe care il avea, voia altceva, voia liniste. Eu m-am gandit, e trist, dar o casuta la tara costa bani, un start sa te faci apicultor, si ala costa. Atunci am inceput sa fac presiuni asupra lui, sa facem cumva bani, sa ne aducem visul la realitate. El nu si nu, ma facea materialista si asa mai departe. Nu-i placea unde lucra, dar nici nu voia sa caute altceva, am discutat cu el despre un eventual mutat impreuna. A zis ca el se multumeste sa lucreze de acasa din fata calculatorului pentru firma la care este angajat, a zis-o nervos. Am ripostat, am zis ca nu sunt de acord cu asa ceva si mi-a reprosat ca de ce ma intereseaza pe mine cum face el banii, ca important este sa ii faca. Se manifesta nervos, ca si cum eu as fi vrut sa ii ordonez viata dupa bunul plac, si nu dupa cum visam amandoi. Pai, de ce atatea vise, vise care se pot totusi realiza, pentru ca apoi sa dai cu piciorul la ele pur si simplu. Vise pe care nici macar sa nu vrei sa incerci sa le aduci la viata, nici macar atat. Si in final sa se termine totul, pentru ca eu am devenit din punctul lui de vedere o materialista, iar el vrea altceva, sunt oare chiar atat de nebuna sau rea din cauza a ceea ce am vrut? Sau a fost el doar un copil ce se teme de un eventual esec? Un om care nu crede in fortele proprii sau o fi avut chiar probleme psihice subtile? Sau am fost un simplu colac de salvare pentru el? Un fel de: in lipsa de altceva, este buna si ea. Toate acestea in contextul in care el spunea ca uraste tehnologia si mondenul, ca e satul de ele si scarbit. Poate ca a fost doar frustrat ca nu putea sa aiba parte efectiv de asa ceva, desi se invartea si traia pe langa aceste fenomene, si atunci, eu am fost ca o salvare. Insa a gasit repede un bun pretext sa ne despartim, sa puna punct, ca dupa doua zile sa iasa cu o alta domnisoara. Mi-a gasit multe greseli, nu mi le neg... insa cred ca, dincolo de ele, intentia a fost cea mai importanta, intentia de a fi impreuna pe viata. Acum imi dau seama ca nici nu se gandea la asa ceva, cred ca se bucura ca a scapat de mine si ca acolo la el si-a gasit o domnisoara asa cum a vrut el mereu. Ma intreb, oare si cu ea viseaza? Ce o spune sarmana fata cand o vedea ca doar visele sunt de el? Viseaza gradini cu flori si in final spune ca pentru el e suficienta o gura de canal in care sa stea. Nu va suparati... dar voi ca barbati, daca iubiti o femeie, considerati ca e in regula sa stati cu ea in gura de canal, in contextul in care macar ati putea incerca mai mult de atat. Si un copil, daca vine pe lume, credeti ca va va iubi pentru viata de gura de canal pe care o oferiti? Eu spun ca nu. Am insistat disperata sa ne impacam... el nu si nu. Am vomitat din cauza stresului, la propriu.
Am slabit, aveam insomnii, mi-am dat demisia de la locul de munca, eram zombi. In concluzie, nu mi-a impartasit dragostea, acum am destula forta si ratiune incat sa pot sa nu ma mai mint. Ce am facut sa depasesc momentul? Intai m-am dus la biserica, m-am dus cand nu era mai nimeni acolo si vorbeam cu mine si cautam liniste in versetele biblice, si din fericire am gasit multa liniste, multa speranta. Am regasit respectul meu de sine, lucru foarte important. Este important sa accepti o situatie asa cum e, mai ales cand nu mai ai ce sa faci, pentru ca te zbati degeaba, asa am facut eu. In momentul in care am reusit sa accept ca asta e, m-am linistit. Un om care te vrea cu adevarat nu te abandoneaza si punct. E in stare sa iti vada intentiile dincolo de modul in care le arati.
Daca un om nu te iubeste exact asa cum vrei tu, asta nu inseamna ca nu te poate iubi din tot sufletul. Asa am fost eu, nu cred ca l-am iubit cum a vrut el, dar l-am iubit din tot sufletul. Am inceput sa citesc carti care faceau referire la suflet, meditatie, filozofie si am trecut peste. Desigur, mereu ramane cicatricea, insa important este faptul ca nu mai e rana. Am invatat ca lucrurile bune nu trebuie fortate sa vina doar stimulate usor, si daca e sa vina, ele vor veni. Prin urmare, niciodata nu am sa mai fortez nota, sa cer implorand, e inutil. Am trecut peste, reusind sa ma detasez de el si de situatie, iar in schimb m-am atasat de partea mea spirituala, singurul lucru pe care il doresc acum fiind linistea.
Nu mi-am pierdut visele, nu m-am speriat ca sa nu mai vreau sa am un barbat langa mine. Acum insa totul se rezuma la pacea mea interioara, si pentru ca tin atat de mult la ea, indiferent ce ar fi, din acest punct sentimental de vedere, nu ma stresez. Vreau doar unde pozitive, si am parte de ele, desi pare imposibil sub suferinta sa se atinga un asemenea stadiu, este foarte posibil, trebuie doar sa invatam ce inseamna sa vrem cu adevarat, dincolo de cliseu. Puterea este in noi, trebuie sa invatam sa traim aici si acum si totul se va stabiliza. Si vreau sa inchid cu o strofa din Eminescu, aducatoare numai de speranta, dupa parerea mea: "Cand unul trece, altul vine / in asta lume a-l urma / precum cand soarele apune / el si rasare undeva". (Cristina Mandy, Foto: Stock.XCHNG)