Educatia este intr-adevar chemata printre altele sa cultive puterea si frumusetea stiintei. As adauga la cele spuse in Educatia stiintifica de Anelia Dogaru Goncea ca educatia priveste cel putin in egala masura formarea caracterului, a deprinderilor morale si a comportamentului social. Si in acest sens educatia depinde in primul rand, alaturi de scoala, de familie si de societate. De exemplul parintilor si de cel al societatii. De valorile care anima familia si societatea. In acelasi timp cred ca este bine sa facem distinctia clara intre sistemul educational si educatia propriu-zisa. Si, in fine, nu cred ca exista un tip nou si un tip vechi de parteneriat social. Exista in schimb practici diferite. Exista practica dialogului si practica impunerii. Exista in acelasi timp criterii diferite. Si cel mai important pentru ceea ce priveste scoala este stabilitatea. In momentul in care in fiecare an schimbi sistemul legislativ si scoti legi fara continut, adica fara sa clarifici in primul rand modul concret in care acestea pot fi aplicate si modul in care masurile respective pot fi finantate, nu faci decat sa subrezesti scoala ca institutie, iar mai departe sa afectezi educatia primita de generatiile in formare.
Dar aspectul fundamental cred ca il reprezinta latura morala. Cred ca exista o confuzie grava intre latura pragmatica ce priveste atat actiunea, cat si cunoasterea si, de multe ori, compromisurile si latura mult mai profunda a modului in care omul se asaza in lume. El se poate concepe pe sine si poate fi conceput de ceilalti ca o simpla piesa dintr-un mecanism sau poate reprezenta o persoana, in sensul profund al termenului, o fiinta cu toata demnitatea ce i-o confera aceasta calitate, care nu mai depinde de latura pragmatica. Fiinta, persoana, reprezinta o creatie divina. Individul redus la o valoare pragmatica devine in schimb un simplu obiect, cu toate consecintele ce decurg de aici. Incepand cu ghilotinarea maselor in timpul revolutiei franceze si terminand cu gulagurile comuniste.
Este adevarat ca valorile stiintifice nu se consuma, nu se pierd. Dar ele sunt la randul lor extrem de relative. Geometria euclidiana nu s-a pierdut, dar a fost contrazisa de cea riemaniana. Mecanica lui Newton de cea a lui Einstein. Si asa mai departe. Stiinta poate duce la progres si bunastare, dar poate duce si la dezastru. Mitul ucenicului vrajitor il vedem astazi in plina desfasurare. S-a spus ca secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc. Sau vom invata sa ne iubim pe noi ca oameni si natura in plinatatea frumusetii ei sau vom risca sa distrugem tot ce sta in puterile noastre.
Are putina importanta daca ne gandim ca universul evolueaza ciclic sau a inceput si se va sfarsi printr-un BigBang, daca el are trei, unsprezece sau douazecisisapte de dimensiuni. Intrebarea cu privire la ce a fost la inceput ramane la fel de vie si de justificata si transcende oricum capacitatile de cuprindere ale mintii omenesti. Capacitatea de a iubi, dragostea, este insa cea care da coeziune lumii, care transcende timpul si, ca atare, intrebarea asupra inceputului, care da demnitate fiintei omenesti si este singura care poate sta la baza unui real progres. Stiinta ne este necesara, dar nu ne este suficienta. Stiinta ne da enorme satisfactii si avantaje materiale, dar nu ne da un sens al propriei existente, un adevarat sens al vietii. Dragostea da. Trebuie doar sa o cunosti cu adevarat. Este taina nasterii, este taina botezului, este taina mortii. Dragostea si credinta transcend stiinta si dau adevaratul sens al vietii. De aceea si educatia trebuie sa se bazeze pe ele in masura in care ne dorim o societate coerenta, puternica si prospera. Ele reprezinta temelia pe care se poate edifica apoi stiinta, cunoasterea in genere, iar pragmatismul poate insemna progres material, si nu pierdere de sine. Doar pe baza acestei temelii putem schimba soarta nefasta spre care se indreapta ucenicul vrajitor cu un drum real spre prosperitate. (Mihai Stanescu)