Copil roman… singur pe lume

Imprimare

Mihaita e un baietel vesel si foarte istet, poate chiar prea istet pentru cei trei anisori pe care ii are. Intru foarte repede in vorba cu el si descopar ca vorbeste si gandeste foarte bine. Mihaita este un copil dezvoltat normal, ai putea spune ca nu-i lipseste nimic. Insa, din discutiile avute cu bunica sa, am aflat ca baietelul va pleca cat mai curand intr-un centru de plasament. Motivul? Mama l-a abandonat, iar bunica nu mai poate sa il creasca. Am acest drept – imi spune ea – de a-l da la stat... eu nu mai pot sa-l cresc singura din pensia mea. Imi vorbeste de parca as fi acuzat-o sau as fi judecat-o de ceva.
Nu am facut-o, poate nu cu glas tare, insa in gand mi-am spus ca bunica aceasta este singura sansa pe care Mihaita o are, singura sansa de a ramane asa cum este: un copil plin de viata. Mi-am luat La revedere de la Mihaita si de la bunica lui, sperand ca aceste cuvinte nu vor fi doar vorbe in vant. Sper, din toata inima, sa il intalnesc pe Mihaita in parc, sa port cu el aceleasi discutii interminabile despre culoarea norilor, despre aripile buburuzelor sau de lungimea firelor de iarba. Sper ca intelepciunea bunicii sa primeze in fata faptului ca pensia ei nu ajunge nici sa-si plateasca utilitatile la bloc, dar mai ales sper ca bunica sa ramana bunica si sa nu il dea pe Mihaita printre straini.
Cu gustul amar pe care mi l-a lasat intalnirea aceasta, am ajuns acasa, iar Stirile de la ora 5 m-au pus in fata unei realitati mult mai triste decat cea in care traieste Mihaita: nu trece nici o zi fara ca un copil sa nu fie abandonat. Cu alte cuvinte, ocupam un loc fruntas in Europa in cazurile de abandon al copiilor. Scrisesem acum cateva luni, un articol despre copiii disparuti si traisem (in timpul documentarilor de rigoare) o adevarata drama, numai imaginandu-mi ce clipe de cosmar traiesc niste parinti care nu mai stiu nimic despre copilul lor. Iata ca acum ma aflu in ipostaza nu tocmai fericita de a scrie despre copiii abandonati de catre propriii parinti, si o fac pentru Mihaita si pentru toti cei 40 000 de copii care se afla la ora actuala inregistrati in sistemul de protectie sociala.
Ma intreb cum am ajuns aici, tocmai noi, romanii, cunoscuti in alte vremuri ca oameni cu un suflet mare. Un proverb evreiesc spune ca Dumnezeu nu poate fi pretutindeni, asa ca a creat mamele. In Romania actuala, realitatea este una cel putin cruda: sunt mii de femei care trec prin proceduri dureroase si tratamente costisitoare pentru a ramane insarcinate si a da nastere unui prunc; la polul opus al problemei exista acele mii de femei care isi abandoneaza copiii, unele dintre ele in stiluri animalice. Cel mai adesea, abandonul se face chiar la spital, iar mama este, de regula, o tanara necasatorita care crede ca isi va strica viitorul lasand copilul sa creasca langa ea. In alte cazuri, tanara mama nu are posibilitatea financiara sa isi creasca copilul, desi se spune ca unde mananca unul, este loc, intotdeauna, si pentru al doilea. In alte cazuri, autoritatile invoca lipsa de educatie sau saracia. Dincolo de toate motivele invocate de catre aceste mame, exista oare vreun motiv real pe care un prunc sa il poata intelege? Se va putea oare justifica o astfel de mama in fata copilului ajuns adult?
Daca un abandon pare greu de acceptat pentru lumea din jur, atunci, cum calificam cazurile de pruncucidere? Cum ajung femeile din Romania sa comita asemenea atrocitati? Ce poate fi in sufletul unei mame care isi tine pentru prima data pruncul in brate? Iubire, ati spune! De regula, da! Exista multa iubire. Insa, sunt si acele exceptii, acelea care ne claseaza pe locuri fruntase la tot ce este negativ si inuman. In cazul acestor exceptii, iubirea aceea imensa de a-ti tine pruncul in brate este inlocuita cu un sentiment nedefinit, acela care ii permite mamei in cauza sa faptuiasca crima, sa-si omoare propriul copil – sange din sangele ei.
Pana acum cateva decenii, asemenea orori pareau sa se intample numai in strainatate, departe de tarisoara noastra linistita. Acum insa, Romania este destul de des strabatuta de scenarii demne de adevarate filme de groaza: o mama si-a lasat copilasul nou-nascut sa moara de foame si apoi l-a aruncat (ca pe un obiect inutil) la gunoi; in alta zona din tara, o alta mama, isi sugruma nou-nascutul si il arunca in rau. Se pare ca nu exista o zona anume afectata de astfel de probleme, ci este un sindrom care a infectat intreaga tara.
Cifrele spun ca anul acesta exista peste 400 de copii care au fost abandonati de catre mamele lor in spitale, imediat dupa nastere. 400 de copii in doar cateva luni! 400 de mame care si-au pierdut instinctul matern. 400 de femei cu povesti uluitoare. 400 de copii care vor ajunge la centrele de plasament, deja suprapopulate. Exista judete in care aceste centre lucreaza cu personal redus (datorita crizei financiare), iar numarul copiilor din aceste centre il depasesc cu 200% pe cel permis. Asadar, exista centre suprapopulate, dar poate ca e mai bine acolo, decat in salbaticia strazii, acolo unde orice se poate intampla, iar supravietuirea depinde numai de gradul de adaptare.
Din momentul in care abandonul si-a facut loc in societatea romaneasca, autoritatile au incercat sa remedieze problema, oferind consiliere pentru mamele tinere care raman insarcinate, oferind centre de ocrotire a mamei si a copilului. Exista dorinta de a ajuta, insa nimeni nu se poate lupta cu vointa si cu mentalitatea unor femei. Astfel, inca mai exista tinere necasatorite care prefera sa isi abandoneze copilul, decat sa apara in societate cu statutul de femeie cu copil.
Putine femei accepta consiliere din partea acestor centre, datorita, cel mai probabil, ideilor preconcepute. Totul este sa accepte ajutorul, sa paseasca pragurile acestor centre. Apoi, personalul calificat se va ocupa de tot, salvand o relatie mama – copil: salvand o mama de la a face o fapta pe care o va regreta mai tarziu si salvand un copil de la abandon. In astfel de centre se primeste consiliere psihologica, se recapata increderea, se reinnoieste sentimentul matern prin redescoperirea eu-lui feminin.
Oriunde iti pleci privirea, exista astfel de centre si astfel de oameni, insa cel mai greu este sa schimbi mentalitatea unor femei care cred ca abandonul este solutia cea mai usoara.
Ma intorc din nou la Mihaita, la drama lui pe care sper sa o ocoleasca. Sper din toata inima ca Mihaita sa nu devina o cifra dintr-o statistica, un caz social sau un copil al strazii, pentru ca unui copil ii sade bine alaturi de familia lui, iar daca mama nu l-a mai vrut, macar bunica sa ii ofere caldura sufleteasca de care copilasul are atata nevoie. (Rodica Puscasu, Foto: Stock.XCHNG)

http://design-workshop.com.ua/
http://www.europosud.ua