Parintii nostri... ei sunt cei care ne-au dat nastere, ne-au crescut, au facut sacrificii pentru noi, uneori au renuntat la anumite lucruri de care aveau nevoie pentru a le folosi noi si nu au avut nici o parere de rau in aceasta privinta. Parintii nostri sunt intotdeauna alaturi de noi: cand ne merge bine, se bucura pentru noi, iar cand ne merge rau, incearca sa ne ajute cum pot ei mai bine. Nu cer nimic in schimb, poate doar o mica parte din timpul nostru si o sustinere morala si sufleteasca la batranete. Uneori le-am dat mai multa importanta prietenilor decat parintilor, iar acum imi pare rau. Cum am putut face acest lucru?

Parintii ma iubesc asa cum sunt eu, chiar daca am bani sau nu, chiar daca sunt realizata profesional sau nu. Prietenii nu vor fi alaturi de mine toata viata precum parintii.
Nu cred ca voi uita vreodata cum fugeam la parintii mei cand aveam nevoie de ceva, eram mica si neajutorata si fara ei nu as fi realizat nimic in viata. Chiar daca in copilarie ma mai certam cu ei din tot felul de prostii, supararea dintre noi nu tinea mai mult de cateva ore, dupa care ne impacam si ne ceream scuze. Acum nu ma mai cert cu ei, sunt destul de mare sa disting intre bine si rau, ei m-au invatat acest lucru. Eu ii accept asa cum sunt ei, m-am invatat cu ei si nu as vrea sa se schimbe deloc, ii iubesc asa cum sunt.
Voi avea grija de ei toata viata lor, asa cum ei aveau grija de mine si de sora mea. Chiar daca nu mai locuim impreuna, dar voi face si eu sacrificii sa merg la ei de doua ori pe saptamana. Stiu ca li se face dor de mine, dar si mie mi se face dor de ei. Mama, tata, va iubesc! (Angi)