In toamna anului 2004 am intrat in invatamantul special, prima grupa de gradinita de copii in varsta de 4 ani din oras. Pe atunci eram studenta si sincera sa fiu, cu toate ca imi doream sa pot ajuta, nu ma gandeam sa intru intr-o astfel de lume, aveam o retinere pentru ceea ce inseamna primul contact cu un astfel de grup de copii. In prima zi a fost frumos, o joaca, o distractie, dar acesti copii aveau mai multe nevoi decat sa le fiu un prieten de joaca. Aveam persoane in jurul meu care ma ajutau sa ma acomodez, mamici ale Asociatiei "Noi Orizonturi" care imi intareau dorinta de a putea fi de ajutor.

Dupa o saptamana in care copiii misunau pe langa mine, a venit vremea schimbarii, cand in grupa a aparut o fetita cu tetrapareza spastica, retard mintal sever, retard de limbaj, mama o ducea si o aducea in brate la gradinita. Cand am vazut-o, am iesit din incapere, m-am dus in baie si am plans ca un copil, intram in clasa si nu ma uitam la ea pentru ca imi venea sa plang. Atunci am realizat ca trebuia sa fac mai mult decat sa fiu un bun companion de joaca. Am luat cartile in brate, calculatorul l-am luat ca cel mai bun prieten si am inceput sa studiez fiecare diagnostic in parte, ce inseamna, cum se manifesta si, cel mai important, cum se poate recupera. Acum, dupa ce au trecut ceva ani si ma uit in urma, daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face acelasi pas de a intra intr-o astfel de lume. Chiar daca muncesti mult pana ajungi la un rezultat mic, fiecare pas de recuperare minuscul este important si simti ca esti implinit, ai realizat in acea zi ceva pentru un copil care in tot timpul trebuie ajutat. Te poti culca fericit ca ai reusit un pas mic intr-o ambuscada de nevoi. (Carmen Elvira Manescu, Foto: Stock.XCHNG)