Joi, 30 Jun

Ultimele Titluri :
Te afli aici : Romania Mea Povesti de viata Printre straini...

Printre straini...

Email Imprimare

Una cate una, femeile pe care le intalnesti aici, in Italia, isi spun povestea, ca intr-o eterna incercare de a se justifica de ce sunt departe de familie. Aici, pe teritoriul unei tari care a adoptat de-a lungul anilor straini din intreaga lume, intr-o Italie feerica doar atunci cand vii in concediu, femeile romance, venite sa lucreze, incearca sa se grupeze, de cele mai multe ori involuntar, cautand mereu compania unei alte femei care se afla in aceeasi situatie ca si ea sau, de ce nu, intr-o situatie mai grava. Si asa se merge mai departe, comparand uneori situatiile intre ele si descoperind ca exista si cazuri mai grave.

Sunt diferite, ca mentalitate, ca varsta, ca idei despre viata, insa toate admit faptul ca, parasind tara si stand printre straini, ceva se schimba, atat in caracter, cat si in mentalitate. Unele devin mai dure, altele se sensibilizeaza, experimentand solitudinea batranilor de aici si modul rece si indiferent in care sunt, uneori, tratati de catre propriii copii. Intr-un fel sau altul, cele mai multe reusesc sa isi pastreze fondul de valori morale cu care a plecat de acasa, dar exista si o mica parte, exceptia aceea care intareste mereu regula, acea parte a femeilor care trec prin schimbari majore, radicale. Teoretic, pentru cei mai multi din tara aici se fac bani si se traieste bine, in practica, numai cele care au venit sa vada realitatea asa cum e stiu ca aici banii, euroii castigati, sunt rodul sacrificiilor, al unei munci pe care cei din tara, cei care le judeca, nu ar fi capabili niciodata sa o faca. In timp, ascultand marturiile celorlalte badante, invata sa treaca de la umilinta la demnitatea de a fi avut curajul sa faca o munca destul de dificila, departe de casa, un soi de sacrificiu pe care unii il privesc, daca nu cu superficialitate, poate chiar cu un strop de rautate.
Celor din exterior le place sa categoriseasca femeile plecate in afara, impartindu-le in functiile de motivele pentru care o fac. Asadar, in tara se spune ca sunt femei care pleaca pentru ca nu se inteleg cu sotul, femei care pleaca pentru ca isi doresc libertate, femei care muncesc prea mult si prea greu pentru nimic etc. In realitate, fiecare femeie se afla aici pentru bani, pentru posibilitatea de a reusi sa faca ceva mai mult decat se reuseste sa se faca intr-o Romanie unde in parlament se voteaza numai legi bizare, fara aplicabilitate concreta asupra omului de rand… si nu… nu am scris parlament cu P mare… nu consider ca merita acest respect din partea noastra, a romanilor de rand.
O sa va povestesc in cele ce urmeaza despre badante. In termeni pretentiosi, s-ar traduce prin persoana care ofera asistenta unei persoane in varsta. Pentru cei care cred in teorii si in frumusetea termenilor cu sonoritate, meseria de badanta ar fi una care ofera satisfactii financiare majore, cu un efort minim. In realitate, cele care vin sa vada, sa experimenteze, descopera ca a oferi asistenta unei persoane varstnice inseamna a ingriji batranul sau batrana, in tot ceea ce acesta nu este capabil sa faca singur/a, cu tot ce implica asta.
In cele ce urmeaza va voi relata cateva povesti ale badantelor pe care le-am intalnit aici, intr-o Italie colorata, unde teoriile despre rasism si buna convietuire intre semeni de diferite etnii se aplica doar in mediile elevate. Realitatea, din pacate, e facuta din trairi concrete, iar acestea nu se incadreaza, de cele mai multe ori, in tiparele emise de catre studii. Un lucru e sigur, suntem diferiti, insa am putea sa ne intelegem daca am avea un strop de maleabilitate in caracter.
De ce nu functioneaza asta la oamenii de rand? Pentru ca suntem prea preocupati in a ne asigura traiul decent, propria paine pentru copiii nostri, si e absolut normal sa fie asa, e ca si cum fiecare ar duce o lupta individuala, in care primeaza propriul interes, iar acest interes nu este altceva decat asigurarea nevoilor primordiale. Putine badante isi doresc lux, cele mai multe muncesc doar pentru a-si asigura un minim de trai decent si pentru a-si putea da copiii la scoala. Exista, desigur, si categoria aceea de femei care lucreaza aici de foarte multi ani, care si-au asigurat acasa mai mult decat strictul necesar si acum isi spun ca sacrificiul acestor ani trebuie recompensat cumva, asa ca merg in vacante sau isi renoveaza mereu casele. Nu e de judecat, nimic nu e de judecat in lumea aceasta, desi suntem plamaditi asa, in asa fel incat ne comparam cu ceilalti judecandu-i, ca sa putem astfel sublinia laturile noastre bune.
Asadar, badantele, rusoaice, ucrainence, bulgaroaice, poloneze, africance sau romance, toate indeplinesc aceeasi misiune: aceea de a avea grija de batrani pana in ceasul cel din urma. Badantele pleaca din mediul lor familial, din tara in care s-au nascut si au trait pentru foarte multi ani si se integreaza (sau cel putin asa ar trebui sa fie) intr-o familie diferita, atat prin limba, cat si prin comportament. Spre deosebire de celelalte badante, romancele, indiferent de varsta (pentru ca sosesc aici femei de varste diferite, chiar si trecute de 50 de ani), invata foarte repede limba. Avem avantajul acesta de a asimila, de a incerca sa ne integram intr-un teritoriu unde suntem necesare, insa unde nu intotdeauna suntem tratate asa cum se cuvine. Un lucru e sigur: fara badante "straniere", batranii italieni ar deveni niste corpuri inutile, de la care nu se asteapta decat sa paraseasca aceasta lume, intrucat reprezinta o povara pe care cei tineri nu sunt dispusi sa o duca. Nu e o situatie generala, dar e o situatie atat de des intalnita, incat tinzi sa crezi ca e o caracteristica nationala. Si intr-o astfel de circumstanta, badanta sosita din Romania face diferenta dintre cum ne ingrijim noi, romanii, batranii din familie, si cum o fac cei de aici. Daca la noi responsabilitatea cade asupra membrilor familiei, batranul fiind ingrijit in totalitate de catre familie, in Italia, prin responsabilitate se intelege lasarea acestor sarcini in grija unei persoane despre care se crede ca este ‚Äúspecializata‚ÄĚ in a face asa ceva. In realitate, foarte putine sunt cele care au urmat cursuri speciale pentru ingrijirea batranilor, dar au aceasta deprindere innascuta, aceea de a ingriji o persoana aflata in imposibilitatea de a o face singur.
Si iata cum modul lor de a fi, chiar daca pare rece si indiferent, pentru noi este bine-venit, intrucat ne ajuta sa ne indeplinim obiectivele. Asadar, e inutil sa-i judecam, nici noi nu suntem perfecti ca natiune. Ei au un alt fel de standard de viata, desi patrimoniul de valori morale este foarte asemanator cu al nostru. Asa ca din lipsurile pe care fiecare popor le are se naste comunicarea interstatala, se nasc relatiile, au loc integrarile. La nivel practic, aceste lipsuri (pe care cei care judeca le numesc defecte) reprezinta liantul care face ca fiecare sa isi completeze propriile lipsuri cu ajutorul celuilalt.
Concret, noi avem nevoie de bani, ei au nevoie de persoane care sa le ingrijeasca batranii, si, de cele mai multe ori, schimbul obisnuia sa fie echitabil daca nu ar fi venit celebra criza, care i-a speriat mai mult pe cei bogati decat pe cei saraci, saracii care din nimic nu mai aveau ce sa piarda. In cele ce urmeaza, va voi relata cateva din zecile de povesti pe care le-am auzit, cum altfel decat aici, in Italia, la locul faptei, lucrand ca badanta. Pentru ca o data pe saptamana, in ziua libera, atunci cand iesi la plimbare in oras, intalnesti zeci de romance, fiecare cu povestea ei, fiecare cu caracterul ei si cu obiectivele ei, toate ducand dorul de casa, unele mai usor, altele mai greu, unele de-a dreptul inadaptabile in Italia, altele care au pasit aici crezand ca le-a picat lumea la picioare. Cele mai multe se dedica scopului pentru care au venit, insa exista si cazuri in care obiectivele se schimba. Fiecare badanta are povestea ei, fiecare a auzit povesti ale altor badante, povesti fascinante, unele fericite, altele cu final tragic, dar un lucru e sigur: acolo unde sunt romani, exista si povesti.

Maria si euroiul de aur
Pe Maria am cunoscut-o la Campagnatico, la o casa unde avea grija de o batrana pe nume Simona. Maria vine de peste Prut, din Moldova cea cu graiul dulce, special. E vesela si ai impresia ca nimic nu ar putea sa o faca vreodata sa se intristeze, in schimb, atunci cand ajungi sa o cunosti mai bine, descoperi ca a strans de-a lungul anilor dureri care de care mai atroce. Are o voce minunata si, atunci cand face glume sau cand canta, ai impresia ca este o actrita de anvergura. Isi incepe povestea chiar daca nu te cunoaste foarte bine. Maria stie ca unui strain ii e mai convenabil sa i te confesezi. Undeva in tinerete, Maria era cautata pentru vocea ei minunata la nunti, botezuri sau chiar in mici spectacole la Chisinau. Dupa ce s-a casatorit, sotul a hotarat ca nu se cade sa mai fie vazuta cantand in public, iar Maria a acceptat, pentru ca alta varianta nu exista, insa a strans toata amaraciunea acolo, intr-un colt de suflet, a facut doi baieti si i-a crescut asa cum a fost posibil, intr-o epoca in care comunismul rodea din personalitate, uniformizand caracterele oamenilor. Acum cativa ani, Maria a reusit sa ajunga in Italia, cu mari sacrificii, fara forme legale (la fel ca multe alte moldovence).
Aici a intalnit cele mai dificile locuri de munca, pentru ca inceputurile sunt grele, iar pentru ea inceputul a insemnat un adevarat calvar, peste care a trecut cu veselia si cu simplitatea, cu dulceata moldovenilor si cu un strop de credinta in suflet. Cu toate acestea in bagaj, Maria a ingrijit un tanar fara picioare, o batrana de 92 de ani, iar acum avea grija de Simona, mai pe scurt Sima, o batrana care locuia in aceeasi casa cu fiul si cu nora. Familia era foarte buna, la inceput si parea ca totul avea sa intre pe fagasul normal. De acum stapanea limba si stia sa faca glume, sa se faca indragita de catre cei cu care locuia.
Acasa lasase un sotea dependent de alcool si doi baieti mari care aveau deja familiile lor. La cei 51 de ani, Maria, pastrandu-si inca frumusetea specifica Moldovei, venise aici sa isi indeplineasca visul de a avea o casa decenta, cu mansarda si cu o mica gradinita de flori in fata, cu o livada de pruni in spate si cu mult spatiu verde, unde sa isi astepte nepotii sa se joace. Toate acestea le-a facut Maria incet, incet, mereu cu zambetul pe buze, insa cu o durere pe care o traia doar ea singura, fara sa o impartaseasca nimanui. Ce ce te doare cel mai tare trebuie lasat acolo, sa se depuna in suflet, nu trebuie sa le spui celor din jurul tau, pentru ca nu rezolvi nimic, nu faci decat sa le dai motive de vorba.
In Chisinau a dus-o destul de greu, mai ales inainte sa vina in Italia, nici acum vremurile nu difera foarte mult, acum e totul vraiste, fiecare face ce vrea, gasesti de toate in magazine, insa nu ai bani decat sa te uiti in vitrine.  Cand am cunoscut-o pe Maria, avea un an si jumatate de cand nu mai fusese acasa, de cand nu isi mai vazuse sotul, fiii. In salonul italian in stil rustic, cu masa impunatoare din stejar, cu coarne de cerb atarnate de grinzi din lemn masiv, slefuit si lacuit, stateau frumos asezate bagajele Mariei. In timp ce imi spunea care sunt medicamentele si cum trebuie sa i le dau batranei, Maria avea in ochi lucirea aceea de bucurie pe care nu era nevoie sa o recunoasca, se vedea clar ca nu mai avea rabdare si abia astepta sa se vada in autocar, si cum sa nu fie asa, dupa ce un an si jumatate ai mancat paine printre straini, niste straini care sustin ca te-au adoptat si esti in totalitate considerata ca facand parte din familia lor, insa in realitate nu iarta nici o ocazie ca sa te faca sa te simti in plus, sa te simti diferita, inferioara.
Asa sunt italienii, poate ca nu toti, dar cei pe care i-a intalnit Maria aveau aceasta caracteristica: erau numai lapte si miere atunci cand iti vorbeau in fata, te laudau si nu te scoteau din brava, apoi, imediat ce te intorceai, iti infigeau cutitul ignorantei in spate. Acolo, in casa situata in varful unui deal plin cu masline si plantatii intinse de vita-de-vie, acolo, Maria si-a regasit un strop de liniste. A reusit sa stranga din dinti si sa stea un an si jumatate, chiar daca uneori ii venea sa o ia pe jos pe autostrada, numai sa ajunga acasa, si sa auda cateva cuvinte in limba ei. Maria nu plange niciodata, nu atunci cand o vad ceilalti; in fata tuturor, Maria face figura unei femei vesele, poate chiar putin nepasatoare, in realitate, insa, Maria sufera mereu dupa locurile sale natale, dupa locurile acelea in care si-a crescut baietii, chiar daca a facut-o cu mult greu, insa acolo, pe bucatica aceea de pamant moldovenesc, acolo s-a nascut Maria si nu ar schimba asta pentru nimic in lume.
Maria nu e o mare patrioata, nu lauda in cuvinte mari Basarabia, insa se vede ca o poarta in suflet. Si ea e de parere ca aici, in Italia, tinerii isi trateaza cu o mare lipsa de respect batranii, si nu pentru ca nu isi asuma responsabilitatea directa de a-i ingriji, ci pentru ca nu comunica si nu isi asculta batranii asa cum se intampla acolo, in Basarabia. Este inutil insa sa discutam despre diferentele de cultura, de idei, suntem aici tocmai datorita faptului ca ei au acest defect, acela de a nu dori sa se implice direct in ingrijirea batranilor, ci de a plati pe alte persoane sa o faca. Banii sunt importanti, recunoaste Maria, insa ceea ce conteaza cu adevarat este sa te simti acasa, sa stii ca traiesti intr-un mediu caruia ii apartii cu adevarat. Maria nu foloseste cuvinte mari, insa rationamentele pe care le face sunt profunde, ca a unui om care a studiat trairile mai mult din propria experienta decat din carti.
E foarte usor sa te apropii de ea si sa i te confesezi. Maria nu e genul de om care sa-i judece pe ceilalti, ea stie ca singurul care poate sa faca asta este insusi Dumnezeu. Poate ca uneori am intalnit badante invidioase sau chiar rau-intentionate, insa Maria este mereu ea insasi, fara sa se ascunda dupa aparente, asa cum moldovenilor le place sa fie. Din ce rezulta farmecul Mariei, din faptul ca nu stie sa vorbeasca cu cineva decat folosind un ton mereu vesel, este sincera si stie sa jongleze cu greutatile vietii. Dintre sutele de caractere pe care am avut ocazia sa le intalnesc, cel al Mariei este special prin naturalete si farmec. Nu este prima basarabeanca pe care am intalnit-o, si cu toate ca nu am fost in Basarabia niciodata, daca toti oamenii locului au caractere precum cel al Mariei, pot sa spun ca este, cu adevarat, un taram binecuvantat.
Lasand la o parte toate acestea, Maria a invatat de-a lungul anilor petrecuti aici ca euroiul acela (euroiul de aur, asa cum glumeam cateodata cu ea) obtinut prin munca cinstita, dar atat de dificila, este cel care ii poate asigura un trai cat de cat decent, intr-o Basarabie in care e greu sa supravietuiesti acestei eterne crize. Cu toate acestea, cu toate ca nu intotdeauna a fost tratata asa cum se cuvine, cu respect, Maria stie ca batrana de care are grija, cea pe care o sterge la fund si o schimba de haine, cea care urla uneori in fiecare noapte si nu o lasa sa se odihneasca deloc. Maria stie ca acea femeie nu are nici o vina pentru nimic si mai stie ca pentru fiecare dintre noi Dumnezeu are un plan, asa ca o ingrijeste ca pe propria ei mama, indiferent de circumstantele exterioare. Nu am vazut-o niciodata pe Maria plangandu-si de mila, ea isi poarta sacrificiile cu o demnitate rara, constienta de faptul ca pentru a realiza ceva este nevoie de rabdare si de perseverenta. De asta va spuneam ca Maria e speciala si ma bucur ca am intalnit-o, si inca ceva, cand Maria canta, ea pune tot sufletul si se transpune in versuri si note muzicale, o vezi plecand parca intr-un trecut pe care ar vrea cu orice pret sa-l mai traiasca o data, si asta ma face sa cred ca Maria ascunde o poveste fascinanta a trecutului, insa e prea devreme sa mi-o dezvaluie.

Anca, un caracter "senzational"
Anca are 26 de ani si, atunci cand a plecat din Romania, a plecat cu ferma convingere ca oameni mai nebuni decat patronii la care lucrase ca vanzatoare pentru mai bine de cinci ani nu mai existau in lume. Asadar credea ca ii va fi usor sa se adapteze, mai ales ca avea sansa sa isi plateasca datoriile din tara. Pentru prima data, Anca a lucrat in Baccinello, un satuc din Toscana, insa a nimerit la una dintre cele mai dificile batrane din sat. Fara un san, cu o operatie la colon si incapabila sa mearga singura, Gabriela avea in fiecare zi nervi, fie pentru ca ploua, fie ca era prea mult soare, fie ca cineva din familie ii aruncase vreun cuvant nepotrivit, si toate acestea se rasfrangeau, evident, in capul badantei, asta pana a sosit Anca, care in naturaletea ei si in entuziasmul de a fi gasit in sfarsit posibilitatea de a scapa de datorii, nu doar ca o sfida pe Gabriela, dar ii mai si ignora uneori cuvintele Gabrielei.
800 de euro erau un motiv suficient de plauzibil pentru ca Anca sa treaca peste toate toanele Gabrielei… si avea destule. Spre deosebire de alte badante care nu dorm noaptea din cauza faptului ca se tem sa nu fie chemate de batrane, Anca regasise in salteaua din camaruta in care dormea o relaxare unica. Si, pentru ca avea soba cu lemne, dar nu se putea trezi noaptea, Anca lasa mereu un cos cu lemne langa soba, iar batrana se trezea noaptea si mai punea cate un lemn pe foc. Cat despre limba italiana, la inceput comunicarea era mai greoaie, apoi Anca a inceput sa invete, incet, incet si datorita romanilor pe care ii avea in preajma.
Recunoscuta in sat pentru caracterul dificil pe care il avea, Gabriela s-a trezit in fata unui caracter vulcanic, care ii inspira un strop de teama. Reactiile uneori spontane ale fetei o redusesera pe Gabriela la tacere, la un soi de teama si speranta ca timpul va trece repede si va reveni cealalta badanta. De foarte multe ori, atunci cand batrana intentiona sa o certe, Anca nu reusea sa se abtina din ras, iar asta o speria putin pe Gabriela. In rest, cand era vorba de treburile casei, Anca facea tot ceea ce i se spunea, apoi o ingrijea pe batrana asa cum se cuvine, isi facea treaba pentru care era aici, insa nu suporta sa fie certata sau luata peste picior, desi se afla aici pentru prima data.
Pentru un caracter obisnuit mereu sa comande si sa faca observatii, era dificil de inteles comportamentul detasat al Ancai, insa asa au trecut trei luni, trei luni in care batrana a slabit cinci kilograme, dar a avut ocazia sa afle ca nu se cuvine ca toata lumea sa ii cada la picioare. Dupa Anca au urmat alte sapte badante, rusoaice, ucrainence, alte romance, insa nici una nu parea sa se muleze perfect pe gusturile si exigentele batranei, pentru ca nu degeaba i se spunea in sat la strega (vrajitoarea).
Cat despre Anca, dupa ce si-a facut botezul cu o batrana cum nu se poate mai rea, a plecat in Sicilia, unde lucreaza si acum si totul pare sa fi intrat pe fagasul normal. Am cunoscut-o pe Anca inca de cand era in tara, si am observat schimbarile prin care a trecut. Acum a prins curaj si stie ca aici se munceste, poate ca nu intotdeauna o munca foarte grea din punct de vedere fizic, insa psihic poate fi destul de dificil. La cei 26 de ani ai sai, pentru Anca, totul in Italia pare senzational, cladirile, oamenii… totul.
Am petrecut sarbatorile de iarna 2012-2013 impreuna cu un grup de romani, iar Anca, atunci cand e sarbatoare, aduce intotdeauna un strop de voie buna, un banc pur romanesc care descreteste fruntile oricui, chiar daca sarbatorile petrecute in afara aduna cateodata mai multe lacrimi decat bucurie. Insa cu Anca in preajma este imposibil sa nu razi din toata inima, pentru ca Anca e senzationala, e sarea si piperul unei petreceri, e briza aceea de tinerete de care avem nevoie atunci cand exista riscul caderii in tristete. De ce ma bucur ca am intalnit-o pe Anca? Pentru ca uneori, atunci cand ma simteam trista, nu era nevoie decat de cateva cuvinte si de celebra ei expresie ‚Äúviata e senzationala‚ÄĚ si totul capata o alta turnura.
Anca va scapa in curand de datoriile pe care le are in tara si viata ei va intra pe fagasul normal, experienta aceasta a muncii in afara a schimbat-o, a maturizat-o, a facut-o sa constientizeze faptul ca in viata merita sa iti asumi riscuri si responsabilitati ca sa iti indeplinesti scopurile.

Doina, un destin plin de durere
Pe Doina am intalnit-o intr-o amiaza ploioasa de octombrie, in parcul din fata bisericii ortodoxe romanesti din Grosetto. Pe una din bancile de sub stejarii batrani, statea o femeie firava, imbracata in negru. Avea tenul masliniu si cearcane atat de accentuate, asa cum nu mai vazusem pana atunci. Baticul negru, de matase, prea subtire pentru vremea rece si umeda a unui sfarsit de octombrie capricios, ii statea pe la jumatatea capului, lasand sa se vada parul jumatate vopsit, jumatate alb, neingrijit. Pana sa ii ascult povestea, cateva femei, conationale ale noastre, i-au aruncat cateva priviri dezaprobatoare, analizand felul ei de a se imbraca si de a se ingriji. Numai ca pentru Doina nu mai conta nimic din toate aceste activitati pe care obisnuieste un om normal sa le faca. Trecuse de putin timp de varsta de 50 de ani, insa chipul sau arata mai batran cu vreo 20. Ce poate sa transforme un om si sa-l schimbe radical, atat fizic, cat si psihic? Ei bine, durerea!
Nu eu am inceput discutia cu Doina, ci ea s-a apropiat de mine si mi-a spus ca m-a auzit vorbind romaneste, asadar voia sa schimbe o vorba cu cineva. Am lasat-o pe ea sa-si gaseasca incet cuvintele, fara sa ii pun intrebari. Am simtit ca Doina avea nevoie sa fie lasata sa-si spuna povestea singura, fara bruiajul exterior al curiozitatii mele, desi intrebarile se iscasera deja in mintea mea.
De sapte ani, Doina lucra in Italia ca badanta. Lasase acasa doi baieti care voiau sa-si construiasca un viitor, unul terminase Facultatea de Inginerie Mecanica, iar celalalt facuse doar liceul, insa amandoi erau muncitori si isi doreau cate o casa a lor, unde sa isi intemeieze propria familie.
Pentru ca de acasa nu reusea niciodata sa ii ajute financiar, Doina lua decizia de a pleca in afara. Ii ajutase sa-si ridice case, asa cum si-au dorit, unul langa celalalt, si, spune Doina, ar fi fost timpul ca ea sa plece acasa, doar ca ii venise ideea de a mai sta macar un an, ca sa isi mai faca si pentru ea cate ceva. Cu ultimii bani pe care ii trimise in tara, baiatul cel mare isi cumpararse o masina, ca sa poata merge mai des la bunici, aflati la cateva sate departare. Doina s-a bucurat ca baiatul luase permisul si incepuse sa creada ca greutatile din viata ei aveau sa se sfarseasca. Trecuse greul din perioada in care copiii erau mici si nu reusea sa le asigure un trai decent, acum razbise si avea mai mult decat isi dorise. Chiar in ziua in care cumparase masina, baietii Doinei au pornit spre casa bunicilor, testand capacitatile masinii.
- Nu aveau viteza… spune Doina inghitindu-si lacrimile… au dat peste o gramada de pietris, nesemnalizata, cel mare a murit pe loc, iar cel mic a fost in coma pentru cateva luni si acum e paralizat. Doina imi povesteste totul incet, cu mici pauze in care scoate din buzunar o batista mototolita si isi sterge ochii. Isi aduce aminte cum ii sunase telefonul in miez de noapte si o presimtire sumbra ii strabatuse corpul, chiar inainte sa raspunda, cum a urlat si cum s-a trezit in avion, spre casa, fara sa stie insa cine ii cumparase bilet, cine o dusese cu masina la aeroport, fara sa stie nimic. Apoi se trezi langa sicriul baiatului si isi aminteste ca toata lumea se uita la ea si ii urmarea reactiile. A urmat vizita la spital, la capataiul celui ramas in viata, si asa s-a transformat viata ei intr-o clipa, o clipa blestemata, care avea sa-i rapeasca toata acea fericire pe care o dobandise cu greu, cu sacrificii si departe de copiii sai.
Pana nu demult, Doina crezuse ca sensul vietii este acela de a se sacrifica pentru copii, uneori se visa bunica si abia astepta ca cei doi baieti sa isi faca un rost. Destinul insa ‚Äď spune Doina ‚Äď te face sa iti schimbi perspectiva asupra vietii. Cat despre Dumnezeu, Doina nu mai stie, nu mai simte ajutorul lui, nu l-a mai rugat nimic. S-a intors in Italia pentru ca are nevoie de bani pentru operatiile fiului mai mic, insa munceste si pe Dumnezeu nu l-a mai rugat nimic. - Si totusi, ii spun eu, ne-am intalnit in fata bisericii ortodoxe romanesti‚Ķ
Doina nu-mi raspunde, insa scoate din nou batista din buzunar si isi sterge ochii, accentuandu-si si mai mult cearcanele. Desi vrea sa dea de inteles ca nu mai crede in Dumnezeu, am dedus din reactiile ei ca, de fapt, il cauta… il cauta asa cum ar cauta sa stea de vorba cu o persoana aflata in conflict, o persoana cu care ar vrea sa discute si sa lamureasca totul, insa asteapta ca El sa faca primul pas. Pana la tragedie, Doina obisnuia sa isi faca mereu planuri, sa mearga in fata lui Dumnezeu si sa-l roage ca planurile ei sa capete contur. Acum ea nu mai are nici un plan, vrea doar ca fiul cel mic sa reziste, sa se adapteze vietii cu noile modificari aduse de accident, cu handicapul de a nu mai fi apt sa mearga.
Povestea Doinei este doar una din zecile de povesti pe care le-am auzit si care m-au impresionat, povesti ale femeilor din Romania, plecate in afara pentru a le asigura copiilor un trai mai bun. De fiecare data cand trec pe langa biserica ortodoxa din Grosetto ma gandesc la ceea ce mi-a povestit Doina. Cateodata o mai revad pe aleile din parc, umbland ca un om fara tinta, ma opreste si incepe sa-mi spuna despre fiul ramas in viata, apoi scoate din buzunar aceeasi batista mototolita si isi sterge lacrimile, iar eu nu imi pot imagina cum poate un om sa duca atata durere.
Povestea Mariei, a Ancai sau a Doinei sunt doar trei dintre sutele de povesti, care de care mai interesante, pe care le asculti aici… si nu poti decat sa inveti ca in viata nu esti in masura sa judeci pe nimeni si nimic, pentru ca nu se stie, poate ca viata este intr-adevar o roata care se invarte. (Rodica Puscasu, Foto: Stock.XCHNG)

Comentarii (0)


Arata comentarii/Ascunde

Scrie comentariu


busy
 

CONCURS

SCRIE-NE DESPRE ROMANIA TA!

ConcursScrie-ne despre Romania ta! Trimite-ne si fotografiile sau filmele tale cu locuri, oameni, situatii sau intamplari din Romania pe adresa office@daciccool.ro.

Le vom posta si le vom premia pe cele mai bune.

Arata-ne Romania asa cum o vezi tu!

Poti castiga premii constand in produse romanesti oferite de magazinul online DACIC COOL.


 

CONCURS

FII COOL! DACIC COOL!

Descopera Romania asa cum au vazut-o, au simtit-o sau au iubit-o cei care au avut curajul sa ne spuna opiniile si visele lor sau sa ne trimita imaginile si sperantele lor. Descopera Romania prin ochii lor!
Scrie-ne despre o viata frumoasa si sanatoasa intr-o Romanie frumoasa si sanatoasa, scrie-ne despre cum iti doresti sa fie viata ta in tara ta!
Asteptam materialele tale pe adresa office@daciccool.ro.
Le vom premia pe cele mai interesante.
Poti castiga unul dintre cele 10 premii pentru frumusetea si sanatatea ta.