Cum urci dealul spre cimitirul din Baccinello, printre brazii inalti care par sa atinga cerul, auzi, printre soapte, povestea lui Ildiko. Oamenii care vin aici zilnic sa isi viziteze rudele raposate trec din cand in cand si pe la mormantul ei, o privesc… unii cu compasiune, altii cu rigiditate si cu ideea ca moartea este rasplata pentru pacatele comise in aceasta viata. M-am apropiat si eu de mormantul lui Ildiko, intr-o seara de mai, cand salcamii din jurul zidului inalt al cimitirului murmurau parca rugaciuni si lasau parfumul florilor sa razbata dincolo de caramizile invechite ale zidurilor.

Ildiko zambea cu naturaletea unei femei de 35 de ani, frumoasa si cu o privire care parea mai mult un scut al unor ganduri si ale unor chinuri numai de ea stiute. Langa fotografia ei sta lipit un plic… un plic alb, cu o scrisoare in el. Desi au fost si zile ploioase, scrisoarea pare neatinsa de nici o picatura de ploaie. Nu pot sa il deschid si sa il citesc, desi imi doresc sa fac asta, insa nu stiu ce reactie pot avea ceilalti, insa am stiut ca avea sa vina un moment in care trebuia sa citesc, sa-i aflu povestea. Si asa a fost…
Pana am ajuns sa citesc acea bucatica de hartie incarcata cu atata iubire am cautat sa ascult povestea lui Ildiko asa cum o povestesc oamenii din Baccinello.
E usor sa le cazi prada astazi, cand situatia nu e deloc usoara din punct de vedere economic, si asta atrage dupa sine un val de probleme personale sau de sanatate. Drogurile sunt acele mici placeri care se insinueaza in vietile celor nefericiti sau ale celor prea fericiti, cu ideea ca “o singura data nu poate provoca dependenta”. Ei bine, se pare ca tocmai acea prima incercare este esentiala si declanseaza dependenta, iar de aici pana la a dobandi o existenta complet ruinata nu e decat un singur pas.
As putea spune ca am intalnit-o pe Ildiko, desi nu am vazut-o decat in fotografia de pe mormant, si totusi am intalnit-o prin ochii copilului sau, copilul pe care l-a lasat intre straini. Povestea ei a inceput frumos, asa cum incep iubirile in serialele romantice. Ildiko este unguroaica, sosita la munca in Italia acum doisprezece ani. Frumoasa si tanara, Ildiko a atras privirile celor mai ravniti barbati din regiune, insa unul singur a reusit sa-i castige inima, unul care, din pacate, era barbatul altei femei. Nu a contat insa nici diferenta de varsta, nici faptul ca traiau o poveste de dragoste care depasea regulile si rigorile catolice si sociale. Si dupa un timp au reusit sa fie impreuna, in ciuda a tot ceea ce au avut de depasit.
Din iubirea lor s-a nascut un fiu, Alessandro, care astazi are doar 11 ani si o poveste pe care o poarta in suflet asa cum stie el sa o poarte, cu simplitatea si naturaletea unui copil caruia i s-au intamplat diverse lucruri, lucruri care il fac diferit de ceilalti, lucruri care il impiedica sa zambeasca si sa se joace asa cum o fac ceilalti de varsta lui. La scurt timp dupa ce s-a nascut Alessandro, Ildiko a cazut in depresie si a descoperit ca din iubirea mare pe care o traise cu atata pasiune la inceput nu ramasese nimic, nici macar compasiune, nici un strop de vointa din partea celuilalt pentru a o ajuta sa scape din negura grea a depresiei. Intr-o seara, cativa prieteni au venit sa o viziteze si i-au oferit solutia despre care credeau ca era cea mai potrivita pentru a scapa de depresie – cocaina. Nu exista pericolul - i-au spus - sa devina dependenta, daca incerca o singura data… si a incercat, apoi, in zilele ce au urmat s-a dus singura sa si-o procure. Devenise livida, exagerat de slaba si excesiv de depresiva.
Cocaina este unul dintre cele mai puternice droguri, e un criminal care isi adulmeca prada, o ademeneste cu senzatii excentrice care au pretentia de a te duce departe de toate greutatile realitatii concrete. Spre deosebire de alte droguri, in cazul cocainei nu e nevoie decat de o prima doza pentru ca dependenta sa se instaleze, apoi cel prins in acest joc al mortii devine agitat, agresiv si cauta mereu sa isi administreze din nou o doza. Pentru ca inhiba pofta de mancare, dependentii de cocaina devin exagerat de slabi, nu simt nevoia sa se alimenteze. De fapt, singura nevoie pe care dependentii de cocaina o simt este aceea de a-si administra doza. Lumea lor se reduce la praful acela alb pe care dealerii obisnuiesc sa-l mai amestece cu praf de copt sau pudra de talc pentru a-si mari profitul. Nu exista mila, nu exista respect pentru om in aceste medii, ci doar dorinta de a face bani, chiar daca asta inseamna sa ucizi sute, poate chiar mii de oameni.
Victimele facute de cocaina sunt de trei ori mai multe decat victimele facute de alte droguri, de aceea lupta impotriva acestor otravuri este mereu in continua desfasurare, cel putin la nivel teoretic. Practic, in doua treimi din tarile intregii lumi se consuma cocaina, alaturi de alte droguri, la fel de distrugatoare. In Italia, un gram de cocaina pura variaza intre 200 si 500 de euro, insa drogul principal folosit aici este marijuana. Italia se situeaza, de altfel, pe locul intai in clasamentul tarilor europene consumatoare de marijuana. Injectata, fumata sau trasa pe nas, cocaina, acest ucigator drog, creeaza efecte euforice, amageste creierul cu iluzii fantastice care nu dureaza mai mult de jumatate de ora, pentru ca, apoi, impactul cu realitatea sa fie unul extrem de dur. Dupa o doza, urmeaza, inevitabil, inca una si apoi inca una si tot asa pana cand din existenta aceasta numita viata nu mai ramane decat suferinta. Cine nu are curajul sa ceara ajutor este 100% condamnat la moarte. Fie ca se ajunge la supradoza, caz in care inima cedeaza, fie ca in timpul halucinatiilor persoana dependenta isi aplica tratamente incompatibile cu viata, intr-un fel sau altul moartea este iminenta.
Sotul lui Ildiko nu a stiut sa gestioneze situatia altfel decat plecand. Uneori venea sa-l vada pe cel mic, ii aducea scutece, lapte si disparea. Se impacase, se pare cu fosta lui sotie. De la zi la zi, Ildiko se stingea ca o flacara ce arsese pentru prea putin timp. Atunci cand vorbea cu sotul ei, il ameninta ca se sinucide si va lua si copilul cu ea, spunea cuvinte mari, mult prea mari pentru ca sotul ei sa o creada. Intr-o seara - spun oamenii din sat - a dat drumul la gaz, l-a luat pe Alessandro in brate si a asteptat sa se abandoneze in bratele mortii. Din fericire, cineva a intrat la timp si au fost salvati amandoi, insa pentru Ildiko aceasta salvare era, de fapt, un esec. In momentul in care copilul a fost luat de langa ea, Ildiko a stiut ca viata nu mai avea sens si ca nu putea nici sa se intoarca in Ungaria, nici sa mai aiba vreodata copilul langa ea.
Unica solutie pe care ea a considerat-o cea mai potrivita era moartea si, dupa cateva tentative, a sosit si marea reusita. Ildiko s-a impuscat si a luat odata cu ea toate frustrarile, toate negurile acestei existente, insa a luat si toate visele unui copil de a zambi, de a atinge mana calda a mamei sale, de a se ascunde de cosmaruri in vocea aceea calda, atat de calda cum numai o mama o poate avea. Ildiko nu si-a regasit linistea nici macar dupa ce a plecat. Rudele sale din Ungaria au incercat sa o aduca in tara, insa sotul ei a vrut ca ea sa fie inmormantata aici, in Italia, pentru ca fiul lor sa poata sa-si planga mama.
Alessandro a crescut si are acum 11 ani. E un copil aparent firav, insa cu o forta aproape stranie in privire. Este foarte educat si foarte inteligent. Stie ca mama sa e undeva in ceruri si il priveste mereu, insa ii e recunoscator mamei care il creste, iar aceasta, in ciuda faptului ca Alessandro este rodul iubirii dintre sotul sau si alta femeie, il creste ca si cum ar fi propriul sau fiu. Altfel spus, copilul acesta are tot ce isi doreste, mai putin cea mai importanta prezenta, aceea a mamei sale adevarate. Ildiko este doar una dintre miile de victime, una din acele persoane cu tendinta depresiva care a incercat sa suplineasca lipsa iubirii, lipsa respectului, lipsa unei vieti echilibrate, cu praful alb care a dus-o la moarte. Cum recunoastem un dependent de droguri? Ei bine, acesta este un etern nemultumit, un inadaptat, un om care nu pretuieste viata in nici un fel si se simte mereu nedreptatit.
Pe plan fizic, pare sa fie mereu intr-o stare de agitatie, ii tremura mainile, are greturi, a slabit foarte mult si nu are deloc pofta de mancare, se simte mereu lipsit de energie si vitalitate. Are ochii injectati si nu mai reuseste sa se concentreze. Absenteaza foarte mult de la scoala sau de la serviciu si devine foarte violent atunci cand i se pun intrebari legate despre consumul de droguri. Are stari perpetue de oboseala si de somnolenta, nu mai are timp sa se ingrijeasca, incepe sa vanda obiecte de pret din casa si capata chiar si un limbaj specific, utilizat de cercul de prieteni in care se consuma drogurile.
Cei mai multi dintre ei nu se considera dependenti si afirma ca se pot lasa oricand, insa majoritatea sfarsesc fie la dezintoxicare (si sunt norocosi ca s-au lasat pe mainile specialistilor), altii continua pana cand organismul lor cedeaza. De cele mai multe ori, atunci cand nu exista un ajutor care sa fie aplicat in timp util, daunele asupra organismului devin extrem de grave si chiar ireversibile. Astfel, primul organ afectat serios de catre consumul de droguri este creierul.
Cedeaza apoi sistemul imunitar, ficatul nu mai poate sa proceseze cantitatile repetate de otrava, iar in final activitatea inimii nu mai este sustinuta si se ajunge la moarte… moartea ca o eliberare de sub povara unui viciu extrem care a inceput, de cele mai multe ori, ca un joc, un joc al teribilismului adolescentin sau o modalitate de scapare de sub povara greutatilor de adult. Asadar, sa incepi e atat de usor, insa cea mai grea decizie din viata unui dependent de droguri este aceea de a cere ajutor, de a se lasa pe mana specialistilor. Pentru a cere ajutor, e nevoie insa ca persoana dependenta sa fie constienta ca a ajuns pe un teren periculos.
Ildiko nu a murit de supradoza, ea s-a impuscat in cap fiind sub influenta cocainei si apoi s-a terminat totul, atat chinul acela al prafului alb, cat si bucuria de a fi mama si de a atinge pielea fina a bebelusului, de a-l proteja si de a savura fiecare zambet al lui, fiecare progres.
Plicul alb imaculat de pe mormantul lui Ildiko contine un biletel. E un scris maruntel, usor inclinat spre dreapta.
Mama, Mi s-a spus ca eram doar un bebelus cand ai plecat si ca nu tu ai fost de vina, ci boala aceea. E ciudat faptul ca eu imi amintesc nu ochii tai, nici parul tau, ci atingerile tale fine. Uneori te visez, esti atat de frumoasa, ca o zana care imi indeplineste toate dorintele, desi stiu ca cea mai mare dorinta a mea este imposibil de indeplinit. Stiu… daca ai fi aici, m-ai sfatui sa fiu cuminte si sa invat bine. Fac asta, si fac asta pentru ca stiu: tu esti acolo si vrei ca eu sa reusesc. Sunt mare acum si atunci cand voi fi adult ma voi face medic, unul dintre acei medici care salveaza mamele, Alessandro.
Asez biletelul cu grija inapoi in plic si privesc din nou fotografia lui Ildiko. Incerc sa imi imaginez cum ar fi fost daca viata ei nu ar fi luat o turnura atat de dramatica, cred ca acest baietel, Alessandro, ar fi fost unul dintre cei mai fericiti copii din lume. (Rodica Puscasu, Foto: freeimages.com)

Comentarii (0)

Arata comentarii/Ascunde

Scrie comentariu

Arata formular/Ascunde

Nume

E-mail

Website

Titlu

Comentariu

micsoreaza | mareste

Aboneaza-te prin e-mail pentru a primi urmatoarele comentarii.

Am citit si sunt de acord cu Termenii de utilizare.

Adauga comentariu Previzualizare