Stiu… tu crezi ca lumea e facuta din materie, acea materie intrupata sub forma milioanelor si milioanelor de obiecte care fac din aceasta lume un loc din ce in ce mai confortabil. De la periuta de dinti din paharul de pe chiuveta din baie si pana la ceasul subacvatic cu internet de mare viteza, toata existenta noastra depinde, in masura mai mare sau mai mica, de obiecte. De unele din acestea suntem chiar dependent, altele nu au absolut nici o importanta pentru noi si, cu toate acestea, ele exista. Fara indoiala, societatea in care traim este una consumista, consumam tot ce se poate, ne transformam sarbatorile in adevarate lupte date din ce in ce mai aprig, prin supermarketuri.
Si toate acestea pentru ca lumea noastra e facuta din obiecte, iar atunci cand acestea au inceput sa devina tot mai sofisticate, sa faciliteze existenta omului cat mai mult, atunci am inceput sa pierdem tot mai mult din farmecul vietii adevarate, pentru ca adevarata viata este facuta dintr-un lant de trairi. E ceea ce poarta sufletul cu sine dincolo de portile acestei vieti. E bagajul cu care plecam spre acele spatii pe care omul a incercat intotdeauna sa le dezlege, insa ele au ramas mereu un mare mister. Traim intr-o lume in care putem face mii de presupuneri, insa nu avem argumente solide pentru a sustine nici o ipoteza, asadar ar trebui sa ne orientam atentia catre noi si emotiile noastre.
Cand l-am intalnit pe Enzo, acesta avea 89 de ani si intreaga viata nu facuse altceva decat sa agoniseasca, cu sacrificii mai mici sau mai mari. Si-a facut o casa imensa, pentru care era invidiat de catre toti oamenii din sat, doar ca, atunci cand l-am intalnit eu, Enzo era deja intr-un scaun cu rotile. In fiecare dimineata vizita fiecare camera in parte, poposind o clipa in fata fiecarui tablou, a fiecarei fotografii, incercand parca sa se agate din nou de anii aceia surprinsi atat de frumos in fotografii. Cat despre regrete… daca ar fi fost posibil sa dea timpul inapoi, Enzo ar fi schimbat cate ceva, ar fi renuntat la munca aceea continua si ar fi gasit, cu siguranta, cateva clipe de ragaz in care sa stea cu fiul sau… unicul sau fiu, ratiunea sa de a trai. Pentru ca el sa aiba totul, Enzo si-a petrecut zi si noapte muncind, fie in mina din Baccinello (atunci cand aceasta era functionala), fie la micul sau magazin de electrice. Intreaga sa viata s-a desfasurat ca intr-un vartej al agonisirii de bunuri si a crezut, pentru decenii si decenii, ca acesta este sensul vietii, sa ofere fiului sau tot ceea ce avea nevoie din punct de vedere material. Apoi, cand fiul sau a ajuns la varsta de 45 de ani, a murit de cancer si toata viziunea lui Enzo asupra vietii s-a modificat radical.
Asa l-am gasit eu, un batran ursuz, care nu mai zambise de cine stie cand, un om pentru care viata nu mai era decat o lenta si apasatoare asteptare a mortii. In fiecare dimineata, dupa ce-si facea turul prin palatul sau, Enzo se ruga sa moara. Isi punea mii de intrebari, insa cel mai adesea se intreba de ce nu murise el in locul fiului sau. In zadar incercam sa il conving ca fiecare viata si fiecare sunt este un calcul just al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Nu insistam prea mult, insa stiu ca fiecare om este singur atunci cand are intrebari pentru divinitate, atunci cand poarta o durere si numai el stie cum simte acea durere.
Apoi, de la un timp, Enzo nu mai facea nici turul camerelor, statea intreaga zi in scaunul sau cu rotile, langa fereastra, asteptand, apoi nu a mai vrut sa manance si nici sa se mai ridice din pat. Doctori, medicamente, incercari disperate ale sotiei de a-l face sa reactioneze, nimic din toate acestea nu mai avea sens pentru Enzo.
Apoi, intr-o seara mi-a cerut sa-l tin de mana pana avea sa adoarma. M-a facut sa-i promit ca nu voi atipi pe scaun, de parca ar fi simtit ca se apropia un moment pe care el il asteptase atat de mult. A fost plecarea atat de asteptata de catre Enzo, doua respiratii profunde, apoi una mai profunda si mai intensa decat m-as fi asteptat… mana lui din ce in ce mai rece in mana mea si un zambet triumfator, de parca abia acum avea parte de cea mai mareata realizare a sa. Era pentru prima data cand asistam la moartea cuiva, desi familia lui credea – fara sa ma fi intrebat - ca facusem asta de nenumarate ori. Nu m-a intrebat nimeni daca sunt capabila sa trec prin asta, nu era important. Important era ca totul sa fie facut ca la carte, iar eu, nu stiu prin ce minune, am reusit sa fac totul cu un curaj si cu o forta pe care nu stiu nici acum de unde le capatasem. Au urmat lucrurile pe care a trebuit sa le fac inainte sa soseasca medicul legist, preotul si restul familiei. Si facand toate acestea am realizat ca pana la acel moment avusesem de-a face cu o persoana, o persoana care devenise nimic altceva decat un corp inert, un obiect pe care trebuia sa-l fac sa arate cat mai impecabil, in timp ce sufletul plecase, miraculos si misterios spre cine stie unde.
Cand toate acestea s-au terminat, am iesit in fata casei unde o rafala de vant mi-a alungat suvitele de par care imi acoperau ochii si am vazut furnicile mergand incet, una dupa alta. Mi-am apropiat degetele si le-am lasat sa urce pe mana mea si am simtit, poate pentru prima data, ca viata este un miracol, de la nastere pana la moarte si chiar dupa aceea. Am inteles atunci ca fiecare fir de iarba, fiecare zambet de copil, fiorii iubirii sau emotiile triste, toate acestea nu sunt altceva decat daruri, pentru ca existenta noastra sa fie plina de culoare. Mi-am spus atunci ca nu exista alta miza mai sigura in aceasta existenta decat sa vrei sa fii fericit prin emotiile pe care le traiesti.
Stiu… tu crezi ca lumea e facuta din materie, acea materie care ia forma milioanelor de obiecte care te inconjoara si despre care crezi ca sunt indispensabile, insa eu cred ca dincolo de acestea este iubirea, iubirea aceea pe care trebuie sa o simti ca sa fii fericit, si pentru asta nu ai nevoie de milioane si milioane de obiecte, ci de vointa de a iubi in mod natural, asa cum creste firul de iarba. (Rodica Puscasu, Foto: freeimages.com)
Arata formular/Ascunde
Scrie-ne despre Romania ta! Trimite-ne si fotografiile sau filmele tale cu locuri, oameni, situatii sau intamplari din Romania pe adresa 
Poti castiga premii constand in 
Descopera Romania asa cum au vazut-o, au simtit-o sau au iubit-o cei care au avut curajul sa ne spuna opiniile si visele lor sau sa ne trimita imaginile si sperantele lor. 
Asteptam materialele tale pe adresa