Era vara lui 2012, torida, o caldura care parea sa topeasca pana si cerul. Dupa obloanele din lemn maro de la etajul doi al blocului vecin se intrezareau uneori miscari ezitante, de parca cineva ar fi fost acolo, insa nu ar fi avut curajul sa se arate. Pentru mult timp crezusem ca era doar o impresie a mea, pentru ca toti ceilalti imi spuneau ca acolo locuiesc cativa marochini care isi lasasera acasa copiii si sotiile. Si am crezut asta pana intr-o zi, cand, urcand scarile acelui bloc, am zarit-o pe Amina, o femeie acoperita din cap pana in picioare. Matura presul din fata usii, insa, vazandu-ma, s-a repezit in casa si a inchis usa. Au urmat cateva zile in care stiam ca era acolo, dupa perdelele acelea intunecate si ma intrebam cum e posibil sa stea ascunsa in casa zi si noapte, izolata.
Am crezut mereu ca aici, pe teritoriul unei tari despre care multi cred ca reprezinta insasi libertatea, oamenii pot sa isi schimbe valorile, in sensul bun, sa dobandeasca si sa se bucure de ceea ce inseamna viata fara restrictiile exagerate ale legilor islamiste. M-am inselat, oamenilor le este greu (daca nu chiar imposibil) sa se adapteze noului stil de viata, refuza sa o faca si continua sa traiasca dupa legile extremiste islamiste. De fapt, cativa reprezentanti ai tarilor islamiste au si explicat, intr-o emisiune TV, ca ei sunt singurii care ofera femeii privilegiul de a sta izolata, fara sa se faca vazuta de straini, fara sa fie expusa lumii, asa cum se intampla in cazul femeilor din alte tari.
Prin urmare, femeile in Maroc si in alte tari islamice depind intreaga viata de un barbat, fie ca este tatal, fratele sau sotul, nu pot sa obtina permis de conducere, nu au voie sa plece fara sa anunte pe cel de care depinde, nu au drept la opinie si mai ales trebuie intotdeauna sa isi asculte sotul, cu umilinta, cu capul plecat, cu recunostinta, si orice abatere de la aceste reguli declanseaza consecinte grave, atat de grave, incat noi, femeile moderne care ne-am castigat egalitatea cu celalalt sex, ramanem stupefiate si ne intrebam de ce femeile din Maroc, Pakistan, Siria, Egipt, Liban sau alte tari islamice suporta toate aceste nedreptati. Raspunsul e simplu, traditiile acestor tari sunt atat de vechi si atat de bine inradacinate in fiecare fiinta, incat totul le pare natural, iar atunci cand cineva indrazneste sa se revolte, se intampla atrocitati imbracate elegant in titlul de "crime de onoare".
Nu exista dezonoare mai mare pentru femeile din lumea islamica decat aceea de a intretine relatii sexuale inainte de casatorie. In aceste cazuri, cuiva din familie (tatalui sau chiar unui frate mai mic) ii revine sarcina de a savarsi ceea ce poarta numele de “crima de onoare” - acea crima care salveaza familia de la rusinea cu care a fost patata. Amina nu iesea niciodata din cuvantul sotului sau. Vecinii spun ca nu au auzit niciodata ca cineva sa ridice vocea, de fapt, pentru mult timp, vecinii nici macar nu au stiut ca in acel mic apartament exista si o femeie, si a stat ascunsa pana cand, in vara lui 2012, fiul sau a fost accidentat de o masina in timp ce se juca cu alti baieti in fata blocului. Atunci Amina a uitat de toate legile impuse si a alergat afara strigand dupa ajutor, intr-o limba pe care nimeni nu parea sa o cunoasca. Atunci am vazut-o pe Amina pentru prima data; avea parul ravasit si privirea nu ingrijorata, ci aproape distrusa.
A sosit Ambulanta, iar Amina a plecat impreuna cu fiul sau, fara voal, expusa tuturor privirilor. Nimic grav, zicem noi, cele care am dobandit egalitatea cu barbatii si chiar dorim mereu sa dovedim ca le putem fi superioare, insa pentru Amina a fost un moment care a declansat o adevarata furtuna. In seara aceea, dupa cum spun vecinii, dupa ce au revenit de la spital (fiul, in varsta de 12 ani nu avea, din fericire, decat cateva zgarieturi), din apartamentul Aminei s-au auzit strigate, zgomote, insa nici un tipat de femeie, apoi, spre dimineata, Amina, acoperita conform legilor islamice, a plecat spre Maroc, impreuna cu sotul si copilul. Se intampla in vara lui 2012, doua luni mai tarziu, sotul Aminei impreuna cu fiul acesteia s-au intors in Italia, insa s-au ferit, la inceput, sa vorbeasca despre ce s-a intamplat cu ea. Dupa un timp s-a aflat ca acolo, in Maroc, Amina fusese strivita de un camion, unii au crezut, altii au avut si au si acum suspiciuni, unii sunt siguri ca Amina a fost victima unei “crime de onoare” pentru ca a incalcat legile islamiste, s-a expus privirilor atator necunoscuti fara sa fie acoperita, chiar daca motivul a fost unul mai mult decat intemeiat.
Suntem in 2014, e greu, daca nu chiar imposibil de crezut ca se intampla astfel de atrocitati intr-o lume care abunda in dezbateri referitoare la egalitate, la drepturile femeilor… si totusi, exista tari in care oamenii sunt ucisi din cauza unor legi absurde. Maroc, Pakistan, Egipt, Liban… si alte tari islamice inca mai pastreaza aceste legi, desi incercarile de schimbare sunt din ce in ce mai dese. Amina este un caz dintr-o sotie si o mama devotata, a devenit un caz, pentru noi un caz de violenta extrema, de nedreptate, de absurd, pentru ei un caz de revolta, de neascultare, de neindeplinire a indatoririlor de sotie, un exemplu din care celelalte sotii si mame trebuie sa traga concluzia ca e mai bine sa fie ascultatoare si sa nu faca nici o exceptie de la reguli. Da, asta a insemnat cazul Aminei in tara sa, a oferit cel mai elocvent exemplu ca nu exista exceptii de la regulile lor.
Cat despre el, sotul Aminei, mereu sarmant si preocupat sa arunce priviri insistente femeilor, un cuceritor cu alura de print al desertului, un barbat despre care ai spune, la prima impresie, ca ar fi capabil sa ofere totul unei femei, de la rasfat la libertatea de a fi ea insasi. Ei bine, cu aceasta impresie multi islamisti au dus in tara lor femei europene. Visul acestora, idila perfecta, povestea de dragoste atat de misterioasa si intriganta, s-a transformat intr-un cosmar, intr-o viata oribila si, din pacate, autoritatile europene nu pot face nimic pentru a le salva. Cat despre femeile nascute in astfel de tari, unii spun ca isi merita pe deplin soarta, in sensul ca, daca ar fi vrut cu adevarat sa se elibereze de sub jugul legilor absurde, ar fi facut-o pana acum. Altii le compatimesc si inteleg ca uneori e greu sa lupti cu mentalitati profund inradacinate.
Barbatii din familia in care o femeie a indraznit sa incalce regulile sunt dezonorati, sunt aratati cu degetul mereu si criticati pentru incapacitatea lor de a stapani femeia. Iata de ce pedepsele aplicate femeilor in aceste cazuri pleaca de la pedepse asemanatoare celor aplicate animalelor, pana la crima. Pentru noi, cei deschisi la comunicare, adeptii egalitatii sexelor par un subiect extrem, de aceea, nu putine au fost criticele aduse de Europa acestor practice, insa, din pacate, mediul sociocultural al acestor tari incurajeaza astfel de acte, considerand ca fac parte din traditia lor, din identitatea lor.
Desi Coranul invoca pacea, linistea, iubirea intre semeni, islamistii sustin, totusi, ca aceste crime de onoare se savarsesc pentru a mentine ordinea, disciplina si pentru a nu lasa sa se strecoare ideea de libertate in mentalitatea feminina. Tot in Coran este propovaduita si egalitatea intre sexe. Nu se gasesc, asadar, randuri din care sa reiese ca aceste atrocitati sunt justificate religios, si, totusi, atunci cand un islamist doreste sa te convinga de corectitudinea faptelor sale, el interpreteaza Coranul, creandu-si propria varianta, care nu doar ca ii justifica atrocitatile, dar pare chiar sa i le ceara.
Cele mai multe crime de onoare se petrec in Pakistan. Ele poarta numele de Kiro Kari si se intampla, de cele mai multe ori, atunci cand un barbat din familie are suspiciuni legate de comportamentul unei femei. Nu se asteapta, asadar, o certitudine, ci se trece la infaptuirea crimei de indata ce incertitudinea se instaleaza in mintea barbatului. Ca sa evite rusinea, sa nu se ajunga in punctul de a fi dezonorat si aratat cu degetul de catre ceilalti, femeia respectiva este ucisa. Autoritatile sprijina barbatii in astfel de cazuri, imbratisand aceleasi idei, iar femeile ucise devin, in acte, sinucigase sau victime ale accidentelor.
In 1999, o tanara din Pakistan a incercat sa initieze o lupta impotriva acestor abuzuri, cerand ajutorul a doua avocate. Din pacate, demersul sau a devenit ulterior un exemplu pentru ca celelalte femei sa stie ce se intampla atunci cand nu asculta. Femeia a fost ucisa chiar in biroul avocatelor, iar acestea au fost si ele condamnate la moarte, pe motiv ca au incercat sa o ajute. Evident, fapta ucigasului a fost primita cu laude de catre traditionalistii din lumea islamica, unde femeile care impartaseau aceleasi crezuri ca si femeia ucisa au inchis ochii si au inteles ca lupta e prea grea.
In Bangladesh se practica mutilarea cu acid a femeilor care nu respecta regulile impuse, considerand ca aceasta pedeapsa este mai crunta decat "crima de onoare”. In alte tari islamice, femeile sunt mutilate, desfigurate in bataie, inecate in rauri sau injunghiate, si toate acestea, fie de catre sot sau chiar de catre tata sau frate. Asadar, patriarhat dus pana la extreme si atrocitati care fie poarta numele de "crime de onoare", fie de "crime traditionale" in tari in care legislatia a alocat un segment aparte acestor fapte, fiind tratate cu  ingaduinta si toleranta, diferit fata de alte crime. De cele mai multe ori, "crima de onoare" nu este considerata o infractiune, ci o obligatie de familie, barbatul fiind cel care are drepturi depline asupra femeii, chiar si dreptul de viata si de moarte.
Exista si tari islamice in care aceste “traditii” incep sa piarda teren. In Turcia, de exemplu, femeile au inceput deja sa constientizeze ca nimeni si nimic nu da dreptul barbatilor sa decida pentru ele. S-au infiintat asociatii, au luat fiinta numeroase fundatii care ajuta femeile aflate in impas. In alte tari insa, aceste atrocitati continua, in special in mediile rurale, acolo unde progresul si ideea de libertate a femeii sunt primite cu foarte mare reticenta. In unele regiuni din Maroc, in cazurile de viol, victima este obligata sa se casatoreasca cu agresorul, pentru a spala astfel rusinea familiei (de care tot femeia este considerata a fi responsabila). Pare greu de crezut, insa, in unele din aceste tari cu traditii islamiste, femeile au dobandit dreptul de a avea un act de identitate abia dupa anul 2005.
Evident, intre societatea de tip european si cultura islamista exista diferente spectaculoase. In timp ce noi privim inspaimantati catre atrocitatile petrecute acolo si asupririle la care femeia este supusa, ei ne privesc cu o mirare la fel de mare, intrebandu-se cum de e posibil ca o femeie sa aiba parte de atata libertate si condamnand stilul de viata european. Pe de alta parte, noi, lumea europeana, tresarim de fiecare data cand auzim de o astfel de crima de onoare petrecuta acolo, in timp ce majoritatea femeilor din astfel de tari par sa fie impacate cu ideea de traditie islamista (cu tot ce implica acest lucru), unele dintre ele contribuind, indirect, dar decisiv (prin marturii) la savarsirea unor astfel de atrocitati.
Ma intorc la Amina si la viata sa incheiata prea brusc, prea repede, la copilul care creste fara mama, insa cu ideea ca asa ii este mai bine, intrucat le-ar fi dezonorat familia. Si nu pot decat sa sper ca, acolo sus, Amina si-a regasit linistea. (Rodica Puscasu, Foto: freeimages.com)