Nu pot trece peste ziua de 14 august fara sa-mi aduc aminte de bunicul meu, Serafim Cretu, care exact acum 100 de ani pleca la razboi. Va redau un mic fragment din jurnalul pe care l-am gasit dupa moartea tatalui meu (fiul lui), in urma cu 11 ani.
Eram foarte veseli si cu curaj, dar femeile si fetele si toti aceia care ramaneau acasa plangeau dupa noi. Dar noi avand sange rece de ostasi ai Tarii Romanesti am trecut prin multime cantand si strigand: “Sa traiasca Romania si toata armata Romana!”. Azi, duminica 14 august 1914, ajunul Sfintei Marii, noi plecam in campanie.

Am crescut la tara pana la 10 ani, intr-un sat de langa Fagaras, apoi familia noastra s-a mutat la Brasov. Veneam des la bunici, dar nu-mi aduc aminte sa-l fi auzit pe bunicul meu povestind despre razboi. A participat timp de patru ani la acest razboi, a fost prizonier, a indurat frigul, umbland descult prin zapada, a rabdat de foame zile in sir, a fost ranit si a indurat mizeria si paduchii din spitale, dar nu si-a facut din toate astea un titlu de lauda. Nu a cerut si nici nu a fost recompensat in vreun fel. Asa trebuia, asa se cuvenea sa lupte pentru tara.
S-a intors acasa, si-a intemeiat o familie si a lucrat pamantul ca toti taranii, alaturi de carul cu boi. Nu l-am auzit plangandu-se vreodata ca ii e greu sau ca oranduirea e stramba. Nu pot sa nu ma intreb: daca ar fi trait aceste vremuri, ce ar fi simtit? Sacrificiul lor, al celor care au luptat pentru acesta tara si al celor care nici nu s-au mai intors deloc acasa, a avut rezultatul asteptat? Ei au platit pretul pentru atingerea idealului unitatii nationale. Ramane ca noi, cei de azi, sa le cinstim memoria si sa apreciem la justa valoare jertfa lor.
Rasfoind jurnalul de front, raman cu un adanc regret ca nu l-am cunoscut mai bine, ca nu am fost mai aproape de el si nu am avut ocazia sa ascult povestile lui de viata. Asta e Romania mea: taranul roman hotarat sa razbeasca oriunde si cu orice pret! (Viorica Axinte)