Fiecare moment are cheia lui si omul lui, iar nu de putine ori, cheia este la omul care pare cel mai neinsemnat, cel la care nici nu te uiti, cel de la care poti sa juri ca nu ai ce invata. Asa a fost Bita, omul neluat in seama de zeci si sute de semeni grabiti si prea egoisti ca sa plece ochii si urechea la o batrana a nimanui, venita parca de nicaieri. O, de-as fi stiut…

Cu mersul incet si putin leganat de povara anilor pe care-i purta in spate, cu mainile groase si noduroase in care purta mereu o sacosa, doua, cu vocea ragusita si totusi domoala, urca dealul catre biserica aproape la fel de des ca Parintele. O batranica aparent ca oricare alta, modesta si asezata, ocupand mereu acelasi loc in strana, la fiecare liturghie, acatist, parastas…
Nu rata niciodata prilejul de a fi in biserica, o vedeai chiar si pe la hramuri, la rand la moaste, la vecernii, la privegheri. Ai fi zis ca nici nu are alta casa in afara de biserica, care-i era mereu draga si la care ajungea indiferent de vreme sau stare de sanatate. Statea in strana ore in sir, ascultand slujbele si tocand mereu din buze cine stie cate rugaciuni. Nu vorbea prea mult. Desi era mai mereu cufundata in rugaciune, reusea sa ramana atenta la cei din jur. Dadea tuturor binete, in special tinerilor, pe care cred ca-i percepea ca pe propriii copii. Inclina usor capul si, zambind, soptea catre tine: Bine ai venit, puiutu’!
Avea mereu o paine printre prinoasele pe care preotul le binecuvanta. Indata ce se termina rugaciunea de binecuvantare, mama Bita lua painea si ti-o intindea, zicand cu convingere: Ia, puiutu’, sa te sfintesti! Nu scapai pana nu rupeai o bucatica, si o vedeai cum se intoarce catre alta persoana: Ia, puiutu’, sa te sfintesti! Lua fiecare, caci nu dorea nimeni sa supere o batranica atat de hotarata si binevoitoare. Unii mai zambeau pe ascuns, insa ea era atat de convinsa, incat parca-ti transmitea si tie incredintarea ca te-ai sfintit. Credea intocmai, caci avea inima curata si mintea deprinsa cu rugaciunea, credea cu sinceritatea cu care crede un copil. Noi toti cei din jurul ei, risipiti in prea multe griji lumesti, cu mintea imprastiata aiurea la tot felul de fleacuri, nu auzeam cuvantul Parintelui si nici nu acordam importanta cuvenita rugaciunii. Cand slujba se termina, Bita isi aduna sacosele si lua incet si leganat drumul spre casa ei din Centrul Vechi al Bucurestiului.
Desi a trait in mijlocul civilizatiei, intr-un oras european, era lipsita de orice minim confort. Chiar daca s-ar crede ca civilizatia salasluieste in marile orase, centrul istoric al Capitalei demonstreaza contrariul. In zona "kilometrului zero", decaderea umana atinge pragul celor mai crunte exploatari intre semeni. Saracie, mizerie, boli si vicii fel de fel fac viata celor ce locuiesc aici insuportabila. Acest rai al sobolanilor si al gandacilor a fost si este iadul in care zeci de suflete traiesc si astazi.
Intr-un imobil darapanat, mucegait si infect, si-a trait ultimii ani ai vietii si Bita. O mana nevazuta apara si ocroteste, inalta si lumineaza chiar si in acest calvar cotidian. Cu siguranta, ajutorul nu este decat de la Hristos, companionul celor singuri, al celor prigoniti, al celor uitati de semeni. Tot El, Hristos Domnul, urmeaza nevazut pe alesii sai in drumurile lor, la biserica, la spital si in toate celelalte locuri care nu sunt decat trepte pe acea scara care inalta la Cer.
Intr-o garsoniera fara utilitati, cu toaleta la capatul unui coridor kafkian, pe care, strabatandu-l, trebuia sa infrunte privirile, gandurile si vorbele neplacute ale colocatarilor, Bita a trait fara sa carteasca si fara sa pretinda mai mult. Vecinii ei erau oameni din patura cea mai de jos a societatii, care traiau din tot felul de activitati dubioase. Tot acesti colocatari o vizitau in mod constant, neinvitati, de cele mai multe ori plecand mai incarcati decat venisera. Gaseau la ea cate o bucata de paine sau ceva primit de pomana la biserica. Se bucurau sa-i ia de la gura si acea bruma de hrana. I-au furat si tabla de pe casa, asa ca, atunci cand ploua, apa se scurgea prin tavan, mancand peretii care si-asa stateau sa cada. Gatea si se incalzea la o plita electrica. Este greu de imaginat cum erau iernile in aceasta vagauna. Toata averea ei erau un pat, o masuta si un dulap amarat, in care tinea vreo doua haine cu care mergea la biserica. Desi traia intr-un regim exterior extrem de aspru, manca intotdeauna dupa tipic. Fara ulei si ajuna mai tot timpul, uneori chiar din lipsa hranei. Nu se abatea de la randuiala cu care era prietena si pe care nu o simtea nicidecum ca pe o povara. Pe masuta avea cateva acatiste tocite de atata citit, iconite si o carte veche de rugaciuni.
Nestiuta de lume, a trait totul firesc, cu seninatate, ca pe un dat. Biserica a fost pentru ea casa in care si-a odihnit sufletul si masa unde si-a potolit foamea, a fost refugiul din greul cotidian, a fost evadarea din iad. Imi amintesc si acum ultima duminica cand am vazut-o la biserica. A stat minute in sir in fata altarului, asteptandu-si randul pentru a da "Sfanta Liturghie". Inclina din cap si zambea. Parca-parca se simtea ca e putin istovita de boala, insa darzenia cu care-si purta cei peste 80 de ani si felul in care isi implinea randuiala nu lasau sa se vada chinul care o macina. Dupa cateva zile am aflat ca s-a mutat la Domnul. Ma tot uitam prin biserica sa o zaresc. Acolo am cunoscut-o. Ne obisnuisem toti cu prezenta ei. Strana a ramas goala ceva vreme, de parca nimeni nu indraznea sa se aseze. Aveam incredintarea ca a fost un om deosebit si placut lui Dumnezeu, iar ceea ce am aflat ulterior mi-a intarit si mai mult aceasta convingere. Domnul, Care poarta de grija alesilor Sai, a randuit toate si pentru mama Bita. Plecarea ei din lumea aceasta s-a petrecut lin. A stat in spital cateva zile, timp in care a fost ingrijita de un doctor calugar. Domnul a trimis pentru ea pe slujitorul Sau, care a imbarbatat-o in ultimele ei clipe din aceasta viata pamanteasca.
Inmormantarea ei a fost organizata de putinii oameni care au cunoscut-o si care o mai ajutau la diverse nevoi. Avea o nepoata in Calarasi, care i-a oferit un loc pentru odihna vesnica. Ultimul drum al Bitei a fost unul intr-adevar deosebit. Drumul care ducea spre intrarea in cimitir era in constructie. Deoarece mormantul se gasea in fundul cimitirului, iar gardul vechi era rupt si cazut, Parintele a propus sa se duca sicriul prin spate, chiar prin lanul de grau. La jumatatea lunii mai a fost purtata prin lanul de grau inverzit, pentru ca sa ne incredintam ca odihneste in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea.
Am fost si eu la parastasul de un an si am vazut graul cum aproape ca mangaie crucea la fiecare adiere de vant. In acest loc minunat si linistit isi doarme somnul de veci un om atat de simplu si modest, de la care am fi putut invata multe, daca am fi privit mai atent. De-as fi stiut… m-as fi oprit s-o vad, s-o ascult, s-o ajut mai mult.
Avem tendinta de a privi spre oameni geniali, spre cei cu functii, cu studii, sperand ca vom vedea mai multa lumina, insa de cele mai multe ori ne izbim doar de raceala. Lumina pe care o cautam vine doar de la Hristos, prin cei alesi ai Sai, prin cei curati si drepti. Mi-a placut mult aceasta idee a lui Petre Tutea, pe care o gasesc cat se poate de adevarata: O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al Premiului Nobel ateu: baba e om, iar laureatul Premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor.
Sunt multi astfel de oameni printre noi si e pacat ca-i ignoram. Prin evlavia lor, printr-o vietuire fara cartire, prin multa lor rabdare, ei devin faclii in intuneric, luminand pentru noi. Sa-i privim atent si sa le patrundem taina, pentru ca, atunci cand Domnul ne va intreba, sa nu ridicam din umeri suspinand: de-as fi stiut… (Text premiat la concursul de eseuri al lunii mai 2019) (Bianca Sarbu) (Sursa: www.familiaortodoxa.ro)