Luna decembrie a fost o luna de cosmar pentru mine. Cu toate ca in noiembrie am aflat ca voi fi mamica, in luna decembrie, Mos Nicolae mi-a luat, in seara de 5 decembrie, ce aveam mai de pret in burtica, am pierdut sarcina. Si de parca nu era de-ajuns, pe 6 decembrie am aflat ca am hepatita B. Doua saptamani am fost distrusa, am stat la pat cuibarita, cu ochii in lacrimi si strigand de ce numai noua, de ce la noi vin lucrurile rele mereu. Acum am facut analizele si pe 3 februarie o sa avem rezultatul, dar, cu toate problemele astea, am jurat ca voi fi mai buna, mai intelegatoare. Medicul ginecolog ne-a dat aprobarea ca in luna februarie sa incercam din nou sa avem un bebe, bebe 2, ca mai am un baietel nazdravan, asa ca, cu tarie in inima si in suflet, incep o batalie cu hepatita, dar si cu speranta ca voi fi iar fericita avand un bebe. (Mihaela Ciocoiu)

Am cunoscut odata un mare om... dr. Marinescu - Clinica Panait Sarbu (Maternitatea Giulesti). Dar sa incep cu inceputul. Imi doream extrem de mult un copil, o fetita. Dupa tratamente indelungate, dupa alte si alte analize facute in Bacau, medicul meu mi-a spus: m-am intalnit la un seminar cu doctorul Marinescu, i-am povestit cazul tau, nu ai vrea sa mergi la el? Si n-am mai stat pe ganduri! Era noiembrie 2004. Cand am intrat in spital m-a deprimat vechimea acestuia si m-am intrebat ce caut acolo, dar apoi, cand am cunoscut mai bine locul, mi-am pus toate sperantele in spital si in doctori, femei din toata tara venisera acolo increzatoare ca isi vor rezolva problema.

Vreau sa va povestesc despre mine, o persoana putin amabila cu oamenii si nefiresc de distanta si nemiloasa cu animalele. Nu prea existau fiinte care sa ma induioseze sau cadavre pe care sa nu calc... Pana cand intr-o zi cand o colega mi-a adus intr-o punga de hartie un catelus care abia implinise o luna de viata si nici nu stia sa latre. Ipocrita, i-am zambit colegei si i-am multumit pentru dar, gandindu-ma deja pe langa care tomberon sau scara de bloc sa il abandonez.

Era parca in vara lui ’85, vacanta mare pentru gasca noastra mica de liceeni trecuti de treapta si mutati pe treptele blocului. Ne luptam c-o arsita uscata pe care-o fentam cu socata rece facuta de mama-n casa, cu cate-un Cico la cofetaria de la sosea sau – ocazie rara – cu o vafa de fistic. La amiaza, tusti in casa, prea dogorea asfaltul... tzrrrrrrrrrr telefonul: Alo? Nici un glas, dar incepe – memorabil atunci ca si acum – Smoke on the water al lui Purple: tam-tam-tam, tam-tam-tam-tam, tam-tam-tam, tam-tam. Uau! La saispe ani e ceva sa-ti vina zeii rock in sufragerie, la Rosiori. Curge piesa, merge riff-ul ca uns, vin si ultimele acorduri si poc! DJ-ul anonim inchide fara sa scoata o vorba.

Prima intalnire care mi-a schimbat radical viata s-a petrecut cand eu aveam 14 ani. O vecina care m-a indragit mi-a devenit confidenta, m- a ajutat sa ies din mediocritate, m-a invatat ce inseamna moderatia si echilibrul. Am facut meditatii in clasa a 8-a si am indragit literatura datorita ei. L-am adorat impreuna pe Eminescu, impreuna am deschis poarta spre Dumnezeu, spre iubirea de semeni. Intalnirea aceasta a determinat o alta intalnire, cea cu sotul meu, intalnire fasta, o intalnire speciala, pe care prietena mea a considerat-o inceputul unei frumoase povesti, chiar daca au fost persoane “bine intentionate”, care nu dadeau sanse relatiei noastre ce dureaza de mai bine de 13 de ani.

Atrasa de mica de farmecul si culorile Asiei, am aterizat pe taramuri singaporeze in ianuarie 2008, pentru ceea ce eu credeam ca va fi o experienta de un an intr-un internship. Au trecut 4 ani si sunt inca aici, pentru ca nu ma pot desprinde de locurile acestea speciale si pline de farmec si suflet. In acesti 4 ani am avut ocazia sa traiesc in Singapore si China si sa calatoresc in tari precum Malaiezia, Indonezia, Filipine… Ce am invatat in Asia? Ca oricat de diferiti sunt oamenii (in ceea ce priveste rasa, cultura, traditii, istorie), intr-un final, ceea ce ne leaga e mult mai puternic, si anume faptul ca suntem cu totii fiinte umane, cu aceleasi tipuri de dureri si bucurii. Faptul ca atunci cand iti doresti cu adevarat un lucru, el iti va iesi in cale. Faptul ca a fi bun cu cei din jur fara a astepta nici o recompensa e printre cele mai minunate lucruri pe care le poti face in viata.

Uneori, oboseala fizica si cea psihica pun stapanire pe noi, transformandu-ne in oameni reci, irascibili, pentru care simpla odihna nu pare a fi suficienta. Trebuie sa recunosc ca m-am aflat de foarte multe ori in astfel de ipostaze, iar atunci cand esti parinte, a fi in forma este o conditie esentiala. Cand trebuie sa colinzi parcurile de joaca pentru copii, trebuie sa ai dispozitia necesara, atat fizica, cat si psihica, iar forma aceea buna, atat de ravnita intr-un secol al oboselii perpetue, se poate obtine si prin lucruri care par, la prima vedere, simple.

Am optsprezece ani si imi place sa scriu! Ador sa scriu! Scriu frecvent despre oameni dragi, intamplari memorabile, sentimente ascunse... Scriu de obicei in versuri (primul volum de versuri sta sa vada lumina tiparului). Am ales sa va povestesc despre una dintre persoanele dragi mie, si anume domnul profesor de limba latina, pe care il voi numi sugestiv domnul C. Pana sa il cunosc, nu credeam ca imi va placea vreodata liceul, orele de curs mai ales atat de mult; stiti cu totii: nervii profesorilor, mofturile colegilor... trebuie sa intelegi, sa respecti, chiar daca nu ti se ofera prea multe.

Dragoste? Dragoste tulbure si chinuitoare – pentru ca nu stiu ce e, pentru ca nu are nume – este ceea ce simte o fetita mica pentru un baietel. Uitasem, uitasem cu totul de asta pana cand, intr-o zi, tragand cu urechea, la inceput fara sa vreau, la o conversatie intre niste pustoaice sub geamul meu, am prins niste franturi – ceva despre cat e Alin de misto, despre faptul ca Anca se da la el, despre cat e Mara de cazuta in bot dupa Cristi si cum se tot fredoneaza pe langa el. Apoi una i-a spus celeilalte sa inchida pumnul ca sa-i spuna cati copii o sa aiba. Erau niste fete mici si se tot chitcaiau pe-acolo, fara sa-si imagineze ca ar putea fi ascultate, pana a urlat un vecin sa faca liniste si au plecat. In timp ce le ascultam amuzata, am inceput sa-mi amintesc... Altfel. Altceva.

Inca din copilarie am fost fascinata de nori. Imi placea sa-mi imaginez ca fiecare nor are un nume si petreceam ore in sir privind miscarile lor. Bunica obisnuia sa imi spuna ca norii cei negri si inspaimantatori reprezinta furia lui Dumnezeu, in timp ce bunicul, in fiecare seara de vara, imi povestea, pe prispa casei, povestea lui Ion, fiul preotului. Pe vremea aceea – povestea bunicul –, cerul avea o singura stea, iara Ion, fiul popei, tare s-a mai indragostit de steaua aceea, iar popa si preoteasa l-au ocarat si i-au aruncat vorbe foarte grele, pentru ca, vezi tu, nepoata, pe atunci, ca si acum, era mare rusine sa nu-ti asculti parintii.

In primul rand, vreau sa va spun ca sosirea pe lume a bebelusului nostru era asteptata de toata lumea! Bulinasul nostru - caci asa il numeam de cand era in burtica - crestea pe zi ce trecea, cum spunea nasa, cat altii in trei zile. Aveam o burta imensa, ca toata lumea imi zicea ca vom avea gemeni, si nu s-au aratat la ecograf! Gluma nu s-a adeverit, din pacate sau din fericire, nu stiu! Asteptam cu mare nerabdare sa raman insarcinata! Ne doream foarte tare! Stiu perfect momentul cand am ramas insarcinata, pe 1 decembrie! Decembrie este luna in care ne-am cunoscut in 1999, si dupa calculele noastre ar fi trebuit ca bebelusul sa se nasca in septembrie, luna sotului si luna nuntii noastre! Toate planificate! Dupa Craciun am facut testul care a iesit pozitiv! Cand am facut testul de sarcina, aveam niste emotii foarte mari, mi-am sunat sotul dupa ce am vazut cele doua liniute si el mi-a spus: Normal ca esti insarcinata! Ce, nu stiai? El era foarte sigur! Dupa aceea, am dat vestea parintilor si surorilor. Bucurie imensa! Mai ales ca la ai mei era primul baietel, iar la socri, primul nepotel!

Era 10 august 2003. O zi superba, cu cer senin. Venisem de la mare de vreo patru zile. In aceeasi perioada fusese si cea mai buna prietena a mea la mare, insa nu o mai vazusem pentru ca ea isi facuse un iubit. M-am suparat (prima data si ultima data pana in momentul de fata) destul de rau ca il prefera pe el, si nu pe mine. M-am dus la o intalnire cu ea, sa ne impacam, intrucat am considerat ca e o copilarie. De obicei, noi cautam sa avem iubiti care sa se cunoasca, sa putem iesi impreuna. Ne-am dat intalnire la o terasa. Fiind vara, era foarte aglomerat si locuri nu se prea gaseau. Ne-am asezat la masa cu un coleg de facultate care din intamplare era la acea terasa cu iubita lui. Am discutat cu prietena mea, am ras...

Erau niste copii cand i-am cunoscut! Era o gasca tanara, nebuna, plina de viata! II unea dragostea pentru diferite vedete! Timpul a trecut si au ajuns si ei mici vedete! Mi-e dor de Clan... (Kristina)

Dintre toate persoanele din lumea asta, cea mai mare lectie de viata mi-a dat-o sotul meu... este cea mai pura persoana la suflet, de o onestitate si o sinceritate dezarmanta; dintr-o persoana agitata si isterica, am devenit o mama si o sotie calma, responsabila si sigura pe mine. Mi-a daruit 20 de ani, cei mai frumosi ani ai vietii mele (de 39 de ani) in care fiecare zi devine o aniversare a casniciei mele. Nici parintii, nici scoala, nici anturajul ori locul de munca nu m-au schimbat in bine cum m-a schimbat el... poate doar Dumnezeu ca mi l-a trimis! (Nicoleta Bejan)

Am fost plecati acum patru luni in statiunea Baile Olanesti, ne-am cazat la Pensiunea Liliana, unde am intalnit-o pe doamna Lili, stapana casei. Ne-a invatat multe lucruri frumoase, cum sa ne bucuram de frumusetea naturii si mai ales sfaturi utile in privinta fetitei noastre de 2 ani si 10 luni, care este o mare mofturoasa la masa. Ne-a spus sa mergem cu ea, cand avem posibilitatea, la munte sau la mare. Aerul curat al muntilor, salinele si aerosolii de la mare sunt sanatate pura atat pentru ea, cat si pentru noi. (Elena-Adina Buscan)

Nimic pe lumea asta nu este imposibil, cu atat mai mult aceasta stare, care poate fi vesnica - sa traiesti cu frica. Asta iti limiteaza fericirea. Cunosc oameni care ma fac fericita, ma vindeca nu doar prin vorbele lor, ci prin simpla prezenta, atunci cand ma imbratiseaza. Pentru a fi fericita trebuie sa traiesti viata cu inima, nu cu mintea. Locurile, persoanele, mesajele care imi marcheaza viata au un efect puternic asupra mea, ma fac sa simt ca traiesc si sa fiu fericita. Imbratisarile prietenilor, ale parintilor, ale celor apropiati, dar totusi atat de departe, prin alte parti ale lumii. Fara acestea nici nu as putea rosti cuvantul fericire. Sunt fericita atunci cand fac ceea ce imi place, sunt inconjurata de cei pe care ii iubesc, traiesc frumos, sunt sincera cu mine si cu cei din jur, am sperante si ma trezesc in fiecare dimineata cu un inca un scop, inca un motiv pentru a lupta. (Elena Tudor, Foto: Stock.XCHNG)

Un fapt aparent banal m-a facut sa descopar lucruri care m-au dezorientat intrucatva... In preajma Craciunului cautam in criza de timp cadouri pentru fiica mea de 6 ani si pentru nepotica mea. In febra cumparaturilor m-am gandit ca ar fi ideal daca as reusi sa pun in pachetele de la Mos si ceva educativ. Si ce putea fi mai educativ decat o carte cu basme? M-am gandit ca nu aveau cum sa nu le placa basmele acelea minunate cu Ilene Cosanzene, cu Feti-Frumosi si cu balauri de care nu ne mai plictiseam niciodata in copilarie.

Povestea mea este despre o intalnire care m-a marcat pentru mult timp, cea cu familia mamei mele. Mama mea este din Bacau si are noua frati, doi sunt in Spania, iar ceilalti locuiesc in partea de est a tarii. La casatorie, acum 24 de ani, ea s-a mutat la tatal meu, in judetul Olt. Din cauza distantei mari, vizitele mele la bunicii din partea mamei au fost atat de rare, incat le pot numara pe degetele de la o mana. Una din vizite am avut-o anul trecut, dar parca timpul nu a trecut peste aceasta amintire.

Am hotarat in decembrie sa avem un concediu inainte de sarbatori... Si am plecat la Brasov. Ne-am cumparat si schiuri anul acesta – asa ca ardeam de nerabdare sa mergem pe partie. Am ajuns la Brasov si am ramas surprinsi: ploua. Zapada deloc... Totusi, ne-am uitat pe imaginile camerelor video iinstalate in diferite statiuni montane si am vazut ca in Predeal se schiaza. Si ne-am dus si noi. Cum spuneam: prima oara, la schi.

As vrea sa va povestesc si eu o frantura din viata mea. Am fost o fata mai retrasa pentru ca eram mai plinuta. Desi eram remarcata la scoala prin rezultate deosebite, nu reuseam sa-mi gasesc implinirea si fericirea. Am plecat la facultate si in acel oras am intalnit pe cineva, dar parintii nu au fost de acord si toate planurile mi-au fost stricate. Trebuia sa ma casatoresc cu acel baiat, ba chiar planuisem nunta, dar totul s-a sfarsit cand parintii mei au venit si m-au luat acasa si nu a mai avut loc nimic.

Pentru a-mi face o surpriza, tatal meu m-a dus la un meci al echipei mele favorite, Rapid, care a jucat impotriva rivalei Dinamo. Cand am ajuns pe stadion, parca am intrat intr-o alta lume, totul mi se parea perfect si imediat am uitat de tot, atmosfera ma incanta foarte tare. Chiar daca echipa mea preferata nu a invins, totusi acest eveniment m-a facut sa imi schimb parerea despre lume, deoarece am aflat ca exista si frumosul undeva in tara asta. (Gheorghe Puiu)

Anul trecut, in preajma Craciunului, am reusit sa fac niste oameni cu suflet mare din Bucuresti sa vibreze la povestea adevarata a trei frati dintr-un sat care traiau intr-o casa darapanata, fara curent electric, nu mergeau la scoala si nu stiau ce inseamna Craciunul. Cei trei copii nu-si doreau prea multe, ci doar sa mearga la gradinita si sa aiba cate un ghiozdan, chiar daca nu stiau prea bine ce fel arata, si am reusit sa le indeplinesc dorinta. Am scris mai multe e-mailuri, trebuie sa marturisesc, cu inima stransa si cu sperante minime.

Exista oameni care sfideaza epocile, oameni ai caror inteligenta depaseste cu mult actualitatea timpului in care traiesc. Se numesc genii... iar uneori sunt imposibil de inteles de catre noi, muritorii de rand. Citisem despre Paganini ca a fost un adevarat inovator in arta acrobaticii violonistice, insa in Genova, locul in care marele geniu s-a nascut, povestea pare sa prinda o aura mistica. Umbla vorba, printre genovezii pasionati de trecutul cultural al peninsulei, ca geniul lui Paganini ar fi fost, in realitate, o putere supranaturala, demonica. Se spune ca oamenii timpului lui Paganini isi ascundeau fiicele de privirea seducatoare a marelui compozitor, iar concertele lui erau adevarate momente de uluire pentru cei prezenti.

S-au incheiat sarbatorile, dar pentru mine au fost deosebite si m-au facut sa imi pun intrebari, sa ma gandesc la multe lucruri pe care, poate prinsi in jungla vietii urbane, le evitasem sau le neglijasem. Sarbatorile de anul acesta au fost speciale pentru ca am hotarat sa le petrecem la tara, in satul natal al sotului. Nu mai fusesem niciodata de sarbatori in satul uitat de Dumnezeu si prafuit, aflat undeva in Dobrogea. Acolo traiesc parintii sotului. Zis si facut: am incarcat masina cu tot ce am crezut noi ca ne-ar lipsi in pustietatea aia si ne-ar priva de confortul citadin si am purces la drum.