Dragoste, plante aromate, afrodiziace si legende. Toate stau ascunse sub acelasi nume, menta. Se spune ca zeul tenebrelor, Hades, s-ar fi indragostit de frumoasa nimfa Mintha, iar sotia acestuia, Proserpina, innebunita de gelozie ar fi transformat-o pe aceasta intr-o planta. Exista insa si varianta in care Hades insusi, pentru a o scapa de furia Proserpinei, ar fi transformat-o intr-o planta frumos mirositoare. Dar tot legenda ne spune ca, de fapt, zeul intunericului, Pluton, s-ar fi indragostit de frumoasa nimfa si sotia acestuia, Persephona, ar fi ingropat-o in pamant, dupa care, fiindu-i mila de ea, Pluton ar fi transformat-o in planta frumos mirositoare care ii poarta numele. Tinand cont de frumusetea nimfei si de calitatile incredibile ale acestei plante nu e de mirare ca zeii se intrec in a-si revendica dragostea nimfei si, prin urmare, calitatile acestei plante de exceptie.
Menta este cunoscuta din Antichitate, fiind amintita in scrierile grecesti, precum cele ale lui Dioscorides, sau in cele romane, precum cele ale lui Columella sau Plinius, dar si in Papyrus Ebers descoperit, in 1873, in templul de la Luxor si datand din anul 1550 i.H. Conform acestuia, egiptenii o foloseau la tratarea bolilor de stomac. La fel faceau indienii si chinezii.
Plinius cel Batran o recomanda si pentru imbunatatirea memoriei si cresterea puterii de concentrare. In India, i se atribuiau puteri afrodiziace si toti o considerau aducatoare de noroc. Medicina ayurvedica o folosea, alaturi de coriandru, chimion si lamaie, impotriva indigestilor. Renumitul botanist, medic si astrolog londonez, Nicholas Culpepper recomanda si el menta, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, impotriva colicilor si a indigestiei. In acea perioada, menta era creditata nu numai cu proprietati terapeutice, ci se credea ca aduce si noroc, ca indeparteaza spiritele rele si ca te fereste de vraji.
Tipurile de menta
Facand parte alaturi de alte plante aromatice, precum cimbrul, cimbrisorul, maghiranul, salvia sau levantica, din familia Lamiaceae, menta este de fapt un gen de aproximativ 25-30 de specii de plante cu multi hibrizi, raspandita nu numai in Europa si Asia, unde este cunoscuta si folosita de mii de ani, dar si in America de Nord, Africa si Australia. Cea mai importanta este Spearmint sau menta verde, in forma de lance, o planta perena de pana la 1 m inaltime, cu frunze verde-gri si cu flori mici albastre sau lila. Un hibrid al acesteia, dar avand flori violet deschis ce apar la capatul ramurilor si infloresc aproape toata perioada de crestere, cu frunze de culoare verde inchis pe partea superioara si mai deschis pe cea inferioara, si cu radacini adanci este menta piperata, Peppermint. Aceasta se poate lauda cu un mirosul ei specific, fin, dar patrunzator, si cu un gust aromatic si puternic ce-ti lasa in gura o senzatie de racoare placuta. Mai sunt importante si Mentha piperita rubescens numita si izma neagra si Mentha piperita palescens numita si izma alba. Cu frunze usor intoarse si cu nervuri foarte pronuntate, menta spicata de pana la 60 cm inaltime se poate lauda cu florile ei alb purpurii ce infloresc pe ramuri lungi de 5-20 cm din primavara pana tarziu in toamna. I se mai spune si menta portocalie datorita mirosului asemanator cu cel de portocale pe care il raspandeste.
Ceva mai mica si cu flori roz este busuiocul cerbilor, Mentha pulegium sau Pennyroyal, tot o specie de menta ce face parte din flora spontana din Europa, nordul Africii si vestul Asiei. Este cultivata ca planta aromatica datorita aromei puternice, uleiul esential extras din ea fiind folosit in aromoterapie. Contine tanin si uleiuri volatile, precum pulegona, mentona si piperitona. Este folosita si ca insecticid impotriva puricilor, dar si in medicina populara datorita efectului emenagog si abortiv.
Denumirea este omogena, minthe in greaca (originea fiind necunoscuta), mentha in latina, menta in italiana si spaniola, menthe in franceza, mint in engleza, minze in germana, mynte in daneza si norvegiana. Tot omogena, dar de origine diferita, este si denumirea semintelor. De exemplu, nana in ebraica si na'na in araba. Nu la fel stau lucrurile din punct de vedere al denumirilor populare: camfor, ghiatma, giazma, giugiuma, ghinta, iarba neagra, izma de gradina, izma proasta, menta, minta, menta neagra, menta de gradina, menta calului, menta de campuri, menta salbatica etc.
Caracteristicile mentei
Planta erbacee, perena, foarte rezistenta, ce infloreste din iunie pana in septembrie, este intalnita la noi, aproape peste tot. Creste spontan pe soluri afanate, bogate in materii nutritive, in locuri aluvionare, turboase si desecate. Prefera soarele, dar tolereaza si umbra partiala. Are nevoie de multa apa, mai ales daca solul este lutos. Se inmulteste prin divizarea radacinilor si se planteaza oricand in perioada de crestere, de preferinta insa intr-o zi racoroasa de primavara sau de toamna. Se recomanda plantarea la 5-10 cm pe randuri aliniate la 45-60 cm. Poate creste in gradina, dar si in ghivece tinute in casa. In flora spontana, la noi, se gasesc multe specii de menta, dar Mentha piperita se gaseste doar in culturi. Principalele tari cultivatoare sunt SUA, Japonia, China, Italia, productia mondiala de ulei volatil fiind de 4.000-5.000 de tone anual. 
La noi in tara, cultivarea experimentala a fost inceputa deja de la inceputul secolului al XX-lea la Cluj de B. Pater, apoi in Tara Barsei si in jurul Brasovului, iar la Bod a fost construita o distilerie.
Dar, cel mai important nume legat de dezvoltarea culturilor de menta in Romania este Andrei Farago. Absolvind studiile farmaceutice la Viena in 1908, el se stabileste la Orastie unde, pe baze stiintifice moderne, incepe studiul, productia si industrializarea plantelor medicinale, infiintand in 1929 ''Digitalis - Prima Cooperativa Romana pentru Cultivarea Plantelor Medicinale Orastie'' devenita astazi Laboratoarele Fares Bio Vital. Cu studii stiintifice cunoscute si apreciate in toata Europa, onorat cu multiple diplome si medalii, Andrei Farago realizeaza pe langa multe alte culturi si produse exportate in intreaga Europa, o esenta de Mentha piperita considerata de specialistii vremii, ca fiind comparabila cu esentele de top din acea perioada, esenta de Mitcham (Anglia) si cea de Miltiz (Germania).
Uleiul de menta
Principala componenta a uleiului volatil de menta este mentolul, care poate ajunge pana la 70%. Compozitia chimica a uleiului volatil depinde de provenienta. Frunzele contin 1-2 %, iar partile aeriene doar 0,3-0,5 % ulei volatil. In frunze mai sunt prezenti tanini, acizi organici, vitamina A, C, D, PP, saruri minerale in special calciu si potasiu, substante antibiotice si altele.
Menta este cunoscuta prin calitatile sale deosebite, care o recomanda in special in profilaxia si terapia naturista a bolilor digestive, respiratorii si circulatorii. Toate speciile de menta sunt foarte aromate. In general, Mentha piperita poate substitui orice tip de menta, dar nu si invers. Ea are un gust puternic si mentolat, mai puternic la planta proaspata decat la cea uscata. Proaspata, rezista doua zile la temperatura camerei si o saptamana la frigider, iar uscata - mai multe luni, la adapost de lumina si umezeala.
Uleiul esential de menta se remarca, in primul rand, prin efectul tonic, bactericid, fungicid, analgezic, antiinflamator, de stimulare a circulatiei periferice, iar prin frectii combate durerile musculare si scade febra.
Mentolul, care asa cum am vazut este principalul component, are efect antispastic, antiseptic, carminativ (calmeaza durerile abdominale si favorizeaza evacuarea gazelor intestinale) si colagog (stimuleaza evacuarea bilei in duoden), efect antiinflamator asupra sinusurilor si efect vasodilatator la nivelul mucoasei nazale.
Actiunea farmaco-dinamica se manifesta in special printr-o usoara anestezie a mucoasei gastrice datorita mentolului ce explica actiunea antiemetica, se manifesta apoi prin stimularea functiei si secretiei biliare si hepatice, actionand astfel coleretic-colagog si prin actiunea antifermentativa si dezinfectanta benefica in cazul colitei fermentative.
Astfel, menta este un adjuvant in tulburarile hepatice si digestive datorita secretiei gastrice si biliare, combate colicele hepatice, spasmele pilorice si gastrointestinale, colita spastica si de fermentatie intestinala, infectiile gastrointestinale, greata, voma, aerofagia, digestia lenesa, balonarile abdominale, diareea cronica, dizenteria si indigestia, curata intestinele, avand efecte benefice in caz de intoxicatii si oxiuraza.
Recomandarile traditionale
Menta este recomandata in astm brosic, gripa si sinuzita. Stimuleaza circulatia periferica si are o actiune benefica asupra intregului aparat cardiovascular, fiind recomandata si in unele afectiuni cardiace. Se recomanda si in caz de reumatism, lumbago, hipotensiune, hemoroizi, litiaza renala, litiaza bliara, hepatita, iritatii ale pielii, pentru dezinfectarea cavitatii bucale si dureri de dinti. Relaxeaza picioarele obosite, conferind o senzatie racoritoare.
Are efecte afrodisiace, de stimulare sexuala si de combatere a impotentei. Combate depresiile, isteria, furia, stresul, insomnia, starea de agitatie, calmeaza, relaxeaza, racoreste, dar, in mod aparent paradoxal, este si un excelent tonic, revigoreaza, energizeaza, incalzeste, stimuleaza, ajuta la concentrare, stimuleaza creierul, limpezeste mintea, combate migrenele. Combate starile de soc, extenuarea, apatia, deznadejdea. Induce dragoste, pasiune, energie.
Menta trebuie evitata sau folosita cu maxima prudenta in cazul copiilor mici, a hipertensivilor sau in caz de gastrita, ulcer gastric sau reflux gastroesofagian, in timpul sarcinii sau in cazul celor care urmeaza un tratament homeopat.
In cosmetica, se foloseste in tratarea si intretinerea tenurilor grase.
Menta in bucatarie
Menta este insa, inainte de toate, un condiment si un aliment cu diferite traditii pe mai toate meleagurile. Se foloseste la supe, bauturi, carne si, nu in ultimul rand, in guma de mestecat. In Austria si Italia este folosita la paste, in Turcia, Liban si Israel - impreuna cu iaurtul, in Asia de vest - la miel fript, iar in Maroc berberii folosesc frunzele de menta proaspata la friptura din carne de berbec, care se serveste pe un pat de frunze de menta.
In Thailanda, menta este folosita la salata cu carne de pui, in Vietnam - drept garnitura la majoritatea mancarurilor. Specia folosita difera insa de la o zona la alta. In Orient se foloseste mai mult menta verde decat cea piperata, avand gustul mai dulce si mai apropiat de chimen. Vara, cateva frunze de menta sunt o garnitura perfecta pentru diferite bauturi. La fel, fasolea sau cartofii fierti vor arata mult mai ademenitori daca se presara cateva frunze verzi de menta.
Regretatul Radu Anton Roman recomanda iaurtul condimentat cu usturoi si frunze verzi de menta, cafeaua cu menta si vanilie, traditionala ciorba de berbec si ceaiul clasic, foarte dulce, preparat dintr-un amestec de frunze de ceai verde si frunze de menta. Exista nenumarate retete delicioase pe baza de menta, precum mielul cu menta si lamaie, salata din carne de porc cu menta, alune si ghimbir, puiul cu lamaie si menta, puiul cu sos de iaurt si menta, salata de castravete cu menta, sosul de rosii cu menta, ciorba de perisoare cu menta si chimen, tarta cu ciocolata si menta sau sosul de iaurt cu menta.
Ceaiul de menta
Forma traditionala si cea mai raspandita de utilizare a mentei, care prezinta in acelasi timp o eficienta terapeutica maxima, ramane ceaiul de menta, adica infuzia din frunze uscate de menta. Ca in cazul oricarui ceai sau plante aromatice, principala problema o reprezinta astazi calitatea produsului. Majoritatea acestora contin adaosuri chimice, bine cunoscutele E-uri, provin din regiuni poluate, contin concentratii semnificative de componente nocive sau sunt incorect recoltate, uscate si pastrate.
Nu ne ramane decat sa savuram aroma inconfundabila a mentei ecologice ce ne aduce aminte de farmecele frumoasei nimfe Mintha, ne asigura sanatatea si ne intampina cu nebanuite delicii gastronomice.