Duminica, 20 Sep

Ultimele Titluri :
Te afli aici : Sanatate si Frumusete Remedii Naturale Aloe vera, regina plantelor medicinale

Aloe vera, regina plantelor medicinale

Email Imprimare

Efectele aproape miraculoase ale acestei plante erau cunoscute de majoritatea civilizatiilor antice, de chinezi, japonezi, indieni, persi, egipteni, greci, romani etc. Alaturi de popoarele continentului african, toti acestia au incoronat-o drept regina plantelor medicinale. Astfel, chinezii o numeau medicamentul armoniei, vechii egipteni - planta nemuririi, reprezentand pentru faraoni elixirul vietii lungi, in Japonia era considerata planta imperiala, iar la greci a reprezentat simbolul frumusetii, rabdarii, norocului si sanatatii. Amerindienii au numit-o vindecatorul tacut, iar rusii ii spun elixirul longevitatii, pentru ca arabii s-o denumeasca arborele amar.

De altfel, numele ei provine din araba, aloeh insemnand, in limba araba, seva cristalina si amara, suc amar si stralucitor. De unde numele de Aloe. Sunt in jur de 300 de specii de Aloe, iar una dintre ele este Aloe vera, vera provenind din latina si insemnand cea adevarata, deoarece aceasta are cele mai importante efecte terapeutice.

Aloe vera, miracol si legenda
De-a lungul timpului, a fost considerata mereu, pe toate meridianele, o planta aproape magica, ce era capabila sa vindece toate bolile, un adevarat miracol al naturii cu virtuti terapeutice. Astfel, nu este de mirare ca o gasim consemnata pe placutele de lut sumeriene, pictata deja pe primele vase  egiptene si grecesti, pomenita de mai multe ori si in Biblie, pentru ca Hipocrate sa descrie, in numeroase scrieri, efectele terapeutice ale acestei plante de exceptie, dupa ce anticul tratat medical Papyrus Ebers, vechi de peste 3.500 de ani, consemnase multiplele ei efecte curative.
Pentru a intelege mai bine ce a insemnat de-a lungul timpului aceasta planta considerata in Antichitate drept darul zeilor catre oameni este util sa ne amintim de fraza notata in timpul calatoriei sale spre Lumea Noua, in propriul jurnal, de catre Cristofor Columb, Todo esta bien, hay Aloe a bordo, adica Totul este bine, avem Aloe la bord. Intr-adevar, in acele vremuri, Aloe vera reprezenta inca principala arma impotiva ranilor si a bolilor.
La fel de semnificativa este si legenda care ne spune ca in anul 333 i.H., dupa cucerirea Persiei, la sfatul lui Aristotel, Alexandru cel Mare s-a hotarat sa cucereasca insula Socotra, renumita pentru plantatiile mari de Aloe si a leacurilor pe care locuitorii stiau sa le prepare, caci in acea perioada modul de preparare si retetele erau secrete. Aceasta insula este un taram fascinant din toate punctele de vedere. Desprins din Africa in urma migrarii continentelor acum mai bine de sase milioane de ani, a mostenit un ecosistem unic in lume, devenind astazi una dintre cele mai mari rezervatii naturale cu peste 300 de plante rare, multe facand parte din farmacopeea traditionala, precum Sangele Dragonului. Astfel, in acest tinut de basm, nu numai soldatii marelui cuceritor ar fi fost vindecati de nenumaratele rani primite pana atunci in lupte, ci Alexandru insusi ar fi fost tratat si vindecat de un preot al locului.
Alexandru cel Mare nu ar fi fost singurul cuceritor in goana dupa aceasta planta miraculoasa, legenda povesteste ca si Hannibal ar fi facut o serie de incursiuni menite sa-i asigure controlul asupra unor zone din nordul Africii unde se cultiva Aloe. 
Dar extrasul de Aloe este mentionat si in Biblie nu mai putin de cinci ori, in Evanghelia dupa Ioan in capitolul 19 relatandu-se cum Nicodim a pregatit un amestec de smirna si Aloe pentru imbalsamarea corpului lui Isus in vederea inmormantarii. Se pare ca acest amestec ar fi luat apoi numele de Elixirul din Ierusalim si ar mai fi fost folosit in diferite randuri de catre templieri si de catre masoni, pentru calitatile lui curative si de intinerire a pielii, a corpului si a spiritului.
Egiptenii foloseau Aloe pentru tratarea ranilor soldatilor si impotriva infectiilor. Iar Cleopatra si Nefertiti - pentru mentinerea frumusetii si a tineretii. Dar era folosita si pentru imbalsamarea mortilor. O puneau la intrarea in piramide, pentru a indica faraonilor defuncti drumul eternitatii si printre darurile funerare de inmormantare pentru a asigura si dupa moarte sanatatea spiritului faraonului.
Pe taramul Egiptului, magia plantei s-a pastrat pana astazi, ea fiind considerata emblema fericirii si a protectiei, fiind pusa in casa pentru a proteja familia de diversele energii negative. O poti intalni insa si in magazine sau in institutii publice. Impodobita cu o funda rosie, ajuta la invocarea iubirii, dar este folosita si pentru puterea sa energetica, fiind prezenta in diferite ritualuri. Intr-o credinta asemanatoare, africanii obisnuiau sa agate planta deasupra usii pentru a alunga spiritele malefice.
Si amerindienii au integrat-o in ritualurile lor magice ca elixir al vietii indelungate, vrajitorii reunind extraordinarele calitati ale plantei si cunostintele lor ezoterice.
Exista si specii de Aloe care cresc ca niste adevarati copaci cu trunchiuri de dimensiuni considerabile. Din acestea se preparau in Tibet remedii terapeutice, care se foloseau pentru meditatie si pentru efectul calmant, armonios si adormitor. Cu o larga raspandire in India, Aloe este prezenta si in medicina Ayurvedica. Dar istoria si legendele acestei plante fascinante sunt prezente in nenumarate texte si traditii, inclusiv in scrierile celebrului Marco Polo.

Aloe vera, planta a nenumarate surprize
Planta a nenumarate surprize, Aloe vera seamana cu un cactus, ii place caldura si suporta perfect lipsa apei, fiind o planta subtropicala, dar este inrudita cu ceapa si cu usturoiul, cu brandusa, crinul si laleaua, facand parte la fel ca si acestea din familia liliaceelor.
Este capabila sa-si inchida porii pentru a impiedica pierderea apei, iar, daca este taiata sau ranita, seva ei formeaza un strat protector si vindecator, care ii asigura o vindecare rapida, in doar cateva ore, si in continuare o dezvoltare viguroasa.
Se cunosc peste 200-300 de specii diferite raspandite in Africa, Madagascar, Asia tropicala, America sau Europa.
Aloe vera contine in jur de 240 de substante active, vitamine, minerale, mono si polizaharide, aminoacizi, enzime etc. Este cunoscuta si sub numele de Aloe Barbadensis Miller, dupa numele botanistului Miller, care a descris pentru prima data planta Aloe din insulele Barbados, dar si sub numele de Aloe Vera Linne sau Aloe Vera Lemarck.

Rudele Aloei vera
Dar Aloe vera nu este singura, dintre cele 200-300 de Aloe, folosita in scopuri medicale. Trebuie avut insa in vedere ca multe specii de Aloe pot fi toxice. De exemplu, Aloe maculata, cunoscuta si ca Aloe saponaria poate produce dermatite severe. In schimb, Aloe vera reprezinta un adevarat medicament natural. O alta parte a acestor cateva sute de specii sunt foarte apreciate ca plante decorative.
Dintre cele cu proprietati medicale deosebite, trebuie amintite Aloe socotrina, mult timp cea mai utilizata specie de Aloe, datorita proprietatilor terapeutice deosebite considerate drept magice, provenind din insula Socotra (apartinand de Yemen) si comercializata de negustorii arabi timp de secole, de pe malurile Mediteranei pana in China; Aloe polyphyla sau Aloe indica, originara din India, Nepal si Thailanda, considerata a fi o varietate de Aloe vera; Aloe ferox care, impreuna cu Aloe saponaria, este cea mai agreata in estul indepartat, consumarea ei in viziunea japonezilor, chinezilor si taiwanezilor fiind o placere deosebita, fiind mancata cruda sau fiarta; Aloe arborescens care provine din regiunile sudice si desertice ale fostei Uniuni Sovietice si care, aflandu-se sub atentia cercetatorilor rusi, a fost descrisa din punct de vedere al efectelor terapeutice de profesorul oftalmolog Vladimir Filatov si de biologul Israel Bekhman; Aloe africana, cultivata de fermierii olandezi si comercializata sub forma de praf sau gel uscat, fiind extrem de cautata pana ce a fost detronata de Aloe Barbadensis Miller, adica de Aloe vera, comercializata cu succes de negustorii britanici incepand din secolul al XVII-lea si din care exista doua specii cu efecte terapeutice similare, una verde, care poate fi folosita in scopuri terapeutice doar dupa 4-5 ani, si cea albastra, care ajunge la maturitate deja la sfarsitul anului al treilea.

Aloe, o istorie fascinanta
Originea plantei nu este cunoscuta. Exista diferite teorii. Unii considera ca ar proveni din insulele Canare, altii ii plaseaza originile in valea Nilului inferior. Cum astazi planta este raspandita in majoritatea regiunilor calde ale globului, in absenta unor date istorice clare, este imposibil de stabilit cu exactitate teritoriul ei de origine.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, arheologii au descoperit, in orasul Nippur, cateva placute asiriene de argila, datate in jurul anului 2000 i.H., ce contineau un text in scriere cuneiforma care atesta ca asirienii cunosteau la acea data foarte bine planta si utilizarile ei terapeutice.
Apoi, informatii pretioase au fost descoperite in faimosul Papyrus Ebers datand din secolul al XV-lea i.H. si gasit intr-un mormant egiptean in 1858 de egiptologul german George Ebers. Este consemnat faptul ca sucul de Aloe facea parte din reteta utilizata pentru mumificare, precum in cazul lui Ramses al II-lea. La fel ca si in cazul asirienilor sau al persilor, planta era folosita si pentru efectele ei laxative, impotriva efectelor unor alimente alterate.
In plus, alaturi de baile cu lapte, se spune ca facea parte din retetele de frumusete folosite de Cleopatra si de Nefertiti. Utilizarile ezoterice erau insa nenumarate, Aloe facand parte de exemplu si din ritualurile dedicate zeitei Iside si zeului Ra.
Dintr-un papyrus din anul 400 i.H. aflam ca exista deja o adevarata industrie de prelucrare. Frunzele erau mai intai uscate si apoi macinate fin. Apoi faina astfel obtinuta era amestecata cu alte ingrediente si fiarta. Sunt consemnate peste 12 retete, atat pentru uz extern, cat si intern. Copra, in lucrarea sa despre medicamentele indiene, consemneaza si utilizarea Aloei, cunoscuta sub numele de musabba, ca unguent extern, dar si intern, pentru purgatie si purificare interna, din pacate insa doar intr-un mod foarte succint, considerand subiectul mult prea cunoscut pentru a avea sens sa intre in amanunte. Aceasta denota faptul ca remediile pe baza de Aloe erau cunoscute deja de multa vreme si utilizate pe scara larga. Multe retete din acea perioada mai sunt utilizate si astazi.
India reprezenta un pol important in producerea si comercializarea produselor pe baza de Aloe, alaturi de arabi, care in jur de 50 i.H. detineau un cvasimonopol al distributiei de produse pe baza de Aloe in Asia.
In primul secol dupa Hristos, atat medicul grec aflat in serviciul Imperiului Roman, care a calatorit ani de zile impreuna cu armatele imperiale, Dioscoride, cat si autorul tratatului Historia Naturalis, Pliniu cel Batran, au descris utilizarile terapeutice ale sucului de Aloe, atat pentru vindecarea ranilor si a iritatiilor pielii, cat si a tulburarilor de la nivelul stomacului, a durerilor de cap, a calvitiei, precum si a altor tulburari. Este descrisa in detaliu planta si capacitatea ei de a inchide ranile, de a opri sangerarea, de a elimina infectiile si de a induce somnul.
Dioscoride este, de fapt, cel care acrediteaza ideea de panaceu universal, prezentand o gama larga de aplicatii ce includea proprietatile purgative, utilizarea sucului pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor, a ranilor superficiale, a amigdalitei, a gingivitei, a afectiunilor oftalmologice etc.
Utilizarea Aloei continua si dupa destramarea Imperiului Roman pana in secolul al IX-lea, fiind mentionata de medici, precum Galen, Antyllus sau Aretaces. Apoi, in Europa, ea trece in uitare, dar isi continua ascensiunea in intregul Orient, fiind utilizata si in preventia convulsiilor febrile la copii, in sinuzite si chiar impotriva melancoliei, dar evident se diversifica in special aplicatiile in tratarea afectiunilor pielii.
Se pare ca principalul mod de preparare consta in zdrobirea frunzelor si fierberea pastei rezultate la foc mic pana la obtinerea concentratului dorit, fiind in esenta acelasi procedeu ce avea sa fie folosit si in secolele urmatoare de catre europeni.
In perioada 1300-1500, ea revine si in Europa, fiind utilizate initial doar prafuri obtinute din frunzele uscate, importate in special din insula Socotra si utilizate doar ca purgativ si in afectiuni ale pielii.
Dupa 1600, conquistadorii si misionarii introduc planta si in Lumea Noua, creand rapid mici plantatii in jurul misiunilor din Caraibe, America Centrala si de Sud. Este unul dintre atuurile lor in fata populatiei bastinase care preia planta ca pe un panaceu universal cu functii mistice. In acelasi timp, aceste plantatii vor scadea treptat importanta vechilor surse de aprovizionare, ajungand practic sa scoata din circuitul comercial traditionala Socotra.
Spaniolii isi dezvolta primele plantatii comerciale in Caraibe, portughezii - in Barbados, iar olandezii - in Curacao. Pasta foarte groasa de culoare aproape neagra, obtinuta prin fierberea la foc mic a sucului era exportata in special in Europa. In afara de aceasta se comercializa si un extract procesat la temperaturi foarte mari care conduceau la un proces de cristalizare, obtinandu-se o transparenta specifica, astfel ca produsul a fost denumit Aloe lucida.
John Goodyew este cel care traduce tratatul medical al lui Dioscorides in engleza si tot el este cel care face prima referire stiintifica la Aloe vera. In 1753, apare prima descriere a plantei Aloe vera pe care o datoram parintelui taxonomiei moderne Carolus Linnaeus sau Carl von Linne.
Intre 1700 si 1800, s-au inmultit importurile si in Anglia au aparut prestigioase si rafinate sere de plante grase, printre care se numarau si diverse specii de Aloe. In 1693, are loc la Londra prima tranzactie documentata pentru ca 150 de ani mai tarziu, in 1843, Londra sa inregistreze apogeul utilizarii plantei in productia de preparate medicinale.
Este si momentul in care plantei incep sa-i fie dedicate studii stiintifice. Astfel, dupa ce, in 1820, este mentionata in United States Pharmacopoeia, prima enciclopedie medicala moderna, ca fiind cel mai eficient purgativ si principalul ingredient in creme protectoare ale pielii, in 1851, doi cercetatori englezi, Smith si Stenhouse, identifica si denumesc prima componenta, aloina. Impreuna cu aloemodina, aceasta este citata in British Pharmaceutical Codex in 1907 cu indicatii de utilizare corespunzatoare actiunii lor purgative.



 

CONCURS

SCRIE-NE DESPRE ROMANIA TA!

ConcursScrie-ne despre Romania ta! Trimite-ne si fotografiile sau filmele tale cu locuri, oameni, situatii sau intamplari din Romania pe adresa office@daciccool.ro.

Le vom posta si le vom premia pe cele mai bune.

Arata-ne Romania asa cum o vezi tu!

Poti castiga premii constand in produse romanesti oferite de magazinul online DACIC COOL.


 

CONCURS

FII COOL! DACIC COOL!

Descopera Romania asa cum au vazut-o, au simtit-o sau au iubit-o cei care au avut curajul sa ne spuna opiniile si visele lor sau sa ne trimita imaginile si sperantele lor. Descopera Romania prin ochii lor!
Scrie-ne despre o viata frumoasa si sanatoasa intr-o Romanie frumoasa si sanatoasa, scrie-ne despre cum iti doresti sa fie viata ta in tara ta!
Asteptam materialele tale pe adresa office@daciccool.ro.
Le vom premia pe cele mai interesante.
Poti castiga unul dintre cele 10 premii pentru frumusetea si sanatatea ta.