Efectele aproape miraculoase ale acestei plante erau cunoscute de majoritatea civilizatiilor antice, de chinezi, japonezi, indieni, persi, egipteni, greci, romani etc. Alaturi de popoarele continentului african, toti acestia au incoronat-o drept regina plantelor medicinale. Astfel, chinezii o numeau medicamentul armoniei, vechii egipteni - planta nemuririi, reprezentand pentru faraoni elixirul vietii lungi, in Japonia era considerata planta imperiala, iar la greci a reprezentat simbolul frumusetii, rabdarii, norocului si sanatatii. Amerindienii au numit-o vindecatorul tacut, iar rusii ii spun elixirul longevitatii, pentru ca arabii s-o denumeasca arborele amar.

De altfel, numele ei provine din araba, aloeh insemnand, in limba araba, seva cristalina si amara, suc amar si stralucitor. De unde numele de Aloe. Sunt in jur de 300 de specii de Aloe, iar una dintre ele este Aloe vera, vera provenind din latina si insemnand cea adevarata, deoarece aceasta are cele mai importante efecte terapeutice.

Aloe vera, miracol si legenda
De-a lungul timpului, a fost considerata mereu, pe toate meridianele, o planta aproape magica, ce era capabila sa vindece toate bolile, un adevarat miracol al naturii cu virtuti terapeutice. Astfel, nu este de mirare ca o gasim consemnata pe placutele de lut sumeriene, pictata deja pe primele vase  egiptene si grecesti, pomenita de mai multe ori si in Biblie, pentru ca Hipocrate sa descrie, in numeroase scrieri, efectele terapeutice ale acestei plante de exceptie, dupa ce anticul tratat medical Papyrus Ebers, vechi de peste 3.500 de ani, consemnase multiplele ei efecte curative.
Pentru a intelege mai bine ce a insemnat de-a lungul timpului aceasta planta considerata in Antichitate drept darul zeilor catre oameni este util sa ne amintim de fraza notata in timpul calatoriei sale spre Lumea Noua, in propriul jurnal, de catre Cristofor Columb, Todo esta bien, hay Aloe a bordo, adica Totul este bine, avem Aloe la bord. Intr-adevar, in acele vremuri, Aloe vera reprezenta inca principala arma impotiva ranilor si a bolilor.
La fel de semnificativa este si legenda care ne spune ca in anul 333 i.H., dupa cucerirea Persiei, la sfatul lui Aristotel, Alexandru cel Mare s-a hotarat sa cucereasca insula Socotra, renumita pentru plantatiile mari de Aloe si a leacurilor pe care locuitorii stiau sa le prepare, caci in acea perioada modul de preparare si retetele erau secrete. Aceasta insula este un taram fascinant din toate punctele de vedere. Desprins din Africa in urma migrarii continentelor acum mai bine de sase milioane de ani, a mostenit un ecosistem unic in lume, devenind astazi una dintre cele mai mari rezervatii naturale cu peste 300 de plante rare, multe facand parte din farmacopeea traditionala, precum Sangele Dragonului. Astfel, in acest tinut de basm, nu numai soldatii marelui cuceritor ar fi fost vindecati de nenumaratele rani primite pana atunci in lupte, ci Alexandru insusi ar fi fost tratat si vindecat de un preot al locului.
Alexandru cel Mare nu ar fi fost singurul cuceritor in goana dupa aceasta planta miraculoasa, legenda povesteste ca si Hannibal ar fi facut o serie de incursiuni menite sa-i asigure controlul asupra unor zone din nordul Africii unde se cultiva Aloe. 
Dar extrasul de Aloe este mentionat si in Biblie nu mai putin de cinci ori, in Evanghelia dupa Ioan in capitolul 19 relatandu-se cum Nicodim a pregatit un amestec de smirna si Aloe pentru imbalsamarea corpului lui Isus in vederea inmormantarii. Se pare ca acest amestec ar fi luat apoi numele de Elixirul din Ierusalim si ar mai fi fost folosit in diferite randuri de catre templieri si de catre masoni, pentru calitatile lui curative si de intinerire a pielii, a corpului si a spiritului.
Egiptenii foloseau Aloe pentru tratarea ranilor soldatilor si impotriva infectiilor. Iar Cleopatra si Nefertiti - pentru mentinerea frumusetii si a tineretii. Dar era folosita si pentru imbalsamarea mortilor. O puneau la intrarea in piramide, pentru a indica faraonilor defuncti drumul eternitatii si printre darurile funerare de inmormantare pentru a asigura si dupa moarte sanatatea spiritului faraonului.
Pe taramul Egiptului, magia plantei s-a pastrat pana astazi, ea fiind considerata emblema fericirii si a protectiei, fiind pusa in casa pentru a proteja familia de diversele energii negative. O poti intalni insa si in magazine sau in institutii publice. Impodobita cu o funda rosie, ajuta la invocarea iubirii, dar este folosita si pentru puterea sa energetica, fiind prezenta in diferite ritualuri. Intr-o credinta asemanatoare, africanii obisnuiau sa agate planta deasupra usii pentru a alunga spiritele malefice.
Si amerindienii au integrat-o in ritualurile lor magice ca elixir al vietii indelungate, vrajitorii reunind extraordinarele calitati ale plantei si cunostintele lor ezoterice.
Exista si specii de Aloe care cresc ca niste adevarati copaci cu trunchiuri de dimensiuni considerabile. Din acestea se preparau in Tibet remedii terapeutice, care se foloseau pentru meditatie si pentru efectul calmant, armonios si adormitor. Cu o larga raspandire in India, Aloe este prezenta si in medicina Ayurvedica. Dar istoria si legendele acestei plante fascinante sunt prezente in nenumarate texte si traditii, inclusiv in scrierile celebrului Marco Polo.

Aloe vera, planta a nenumarate surprize
Planta a nenumarate surprize, Aloe vera seamana cu un cactus, ii place caldura si suporta perfect lipsa apei, fiind o planta subtropicala, dar este inrudita cu ceapa si cu usturoiul, cu brandusa, crinul si laleaua, facand parte la fel ca si acestea din familia liliaceelor.
Este capabila sa-si inchida porii pentru a impiedica pierderea apei, iar, daca este taiata sau ranita, seva ei formeaza un strat protector si vindecator, care ii asigura o vindecare rapida, in doar cateva ore, si in continuare o dezvoltare viguroasa.
Se cunosc peste 200-300 de specii diferite raspandite in Africa, Madagascar, Asia tropicala, America sau Europa.
Aloe vera contine in jur de 240 de substante active, vitamine, minerale, mono si polizaharide, aminoacizi, enzime etc. Este cunoscuta si sub numele de Aloe Barbadensis Miller, dupa numele botanistului Miller, care a descris pentru prima data planta Aloe din insulele Barbados, dar si sub numele de Aloe Vera Linne sau Aloe Vera Lemarck.

Rudele Aloei vera
Dar Aloe vera nu este singura, dintre cele 200-300 de Aloe, folosita in scopuri medicale. Trebuie avut insa in vedere ca multe specii de Aloe pot fi toxice. De exemplu, Aloe maculata, cunoscuta si ca Aloe saponaria poate produce dermatite severe. In schimb, Aloe vera reprezinta un adevarat medicament natural. O alta parte a acestor cateva sute de specii sunt foarte apreciate ca plante decorative.
Dintre cele cu proprietati medicale deosebite, trebuie amintite Aloe socotrina, mult timp cea mai utilizata specie de Aloe, datorita proprietatilor terapeutice deosebite considerate drept magice, provenind din insula Socotra (apartinand de Yemen) si comercializata de negustorii arabi timp de secole, de pe malurile Mediteranei pana in China; Aloe polyphyla sau Aloe indica, originara din India, Nepal si Thailanda, considerata a fi o varietate de Aloe vera; Aloe ferox care, impreuna cu Aloe saponaria, este cea mai agreata in estul indepartat, consumarea ei in viziunea japonezilor, chinezilor si taiwanezilor fiind o placere deosebita, fiind mancata cruda sau fiarta; Aloe arborescens care provine din regiunile sudice si desertice ale fostei Uniuni Sovietice si care, aflandu-se sub atentia cercetatorilor rusi, a fost descrisa din punct de vedere al efectelor terapeutice de profesorul oftalmolog Vladimir Filatov si de biologul Israel Bekhman; Aloe africana, cultivata de fermierii olandezi si comercializata sub forma de praf sau gel uscat, fiind extrem de cautata pana ce a fost detronata de Aloe Barbadensis Miller, adica de Aloe vera, comercializata cu succes de negustorii britanici incepand din secolul al XVII-lea si din care exista doua specii cu efecte terapeutice similare, una verde, care poate fi folosita in scopuri terapeutice doar dupa 4-5 ani, si cea albastra, care ajunge la maturitate deja la sfarsitul anului al treilea.

Aloe, o istorie fascinanta
Originea plantei nu este cunoscuta. Exista diferite teorii. Unii considera ca ar proveni din insulele Canare, altii ii plaseaza originile in valea Nilului inferior. Cum astazi planta este raspandita in majoritatea regiunilor calde ale globului, in absenta unor date istorice clare, este imposibil de stabilit cu exactitate teritoriul ei de origine.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, arheologii au descoperit, in orasul Nippur, cateva placute asiriene de argila, datate in jurul anului 2000 i.H., ce contineau un text in scriere cuneiforma care atesta ca asirienii cunosteau la acea data foarte bine planta si utilizarile ei terapeutice.
Apoi, informatii pretioase au fost descoperite in faimosul Papyrus Ebers datand din secolul al XV-lea i.H. si gasit intr-un mormant egiptean in 1858 de egiptologul german George Ebers. Este consemnat faptul ca sucul de Aloe facea parte din reteta utilizata pentru mumificare, precum in cazul lui Ramses al II-lea. La fel ca si in cazul asirienilor sau al persilor, planta era folosita si pentru efectele ei laxative, impotriva efectelor unor alimente alterate.
In plus, alaturi de baile cu lapte, se spune ca facea parte din retetele de frumusete folosite de Cleopatra si de Nefertiti. Utilizarile ezoterice erau insa nenumarate, Aloe facand parte de exemplu si din ritualurile dedicate zeitei Iside si zeului Ra.
Dintr-un papyrus din anul 400 i.H. aflam ca exista deja o adevarata industrie de prelucrare. Frunzele erau mai intai uscate si apoi macinate fin. Apoi faina astfel obtinuta era amestecata cu alte ingrediente si fiarta. Sunt consemnate peste 12 retete, atat pentru uz extern, cat si intern. Copra, in lucrarea sa despre medicamentele indiene, consemneaza si utilizarea Aloei, cunoscuta sub numele de musabba, ca unguent extern, dar si intern, pentru purgatie si purificare interna, din pacate insa doar intr-un mod foarte succint, considerand subiectul mult prea cunoscut pentru a avea sens sa intre in amanunte. Aceasta denota faptul ca remediile pe baza de Aloe erau cunoscute deja de multa vreme si utilizate pe scara larga. Multe retete din acea perioada mai sunt utilizate si astazi.
India reprezenta un pol important in producerea si comercializarea produselor pe baza de Aloe, alaturi de arabi, care in jur de 50 i.H. detineau un cvasimonopol al distributiei de produse pe baza de Aloe in Asia.
In primul secol dupa Hristos, atat medicul grec aflat in serviciul Imperiului Roman, care a calatorit ani de zile impreuna cu armatele imperiale, Dioscoride, cat si autorul tratatului Historia Naturalis, Pliniu cel Batran, au descris utilizarile terapeutice ale sucului de Aloe, atat pentru vindecarea ranilor si a iritatiilor pielii, cat si a tulburarilor de la nivelul stomacului, a durerilor de cap, a calvitiei, precum si a altor tulburari. Este descrisa in detaliu planta si capacitatea ei de a inchide ranile, de a opri sangerarea, de a elimina infectiile si de a induce somnul.
Dioscoride este, de fapt, cel care acrediteaza ideea de panaceu universal, prezentand o gama larga de aplicatii ce includea proprietatile purgative, utilizarea sucului pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor, a ranilor superficiale, a amigdalitei, a gingivitei, a afectiunilor oftalmologice etc.
Utilizarea Aloei continua si dupa destramarea Imperiului Roman pana in secolul al IX-lea, fiind mentionata de medici, precum Galen, Antyllus sau Aretaces. Apoi, in Europa, ea trece in uitare, dar isi continua ascensiunea in intregul Orient, fiind utilizata si in preventia convulsiilor febrile la copii, in sinuzite si chiar impotriva melancoliei, dar evident se diversifica in special aplicatiile in tratarea afectiunilor pielii.
Se pare ca principalul mod de preparare consta in zdrobirea frunzelor si fierberea pastei rezultate la foc mic pana la obtinerea concentratului dorit, fiind in esenta acelasi procedeu ce avea sa fie folosit si in secolele urmatoare de catre europeni.
In perioada 1300-1500, ea revine si in Europa, fiind utilizate initial doar prafuri obtinute din frunzele uscate, importate in special din insula Socotra si utilizate doar ca purgativ si in afectiuni ale pielii.
Dupa 1600, conquistadorii si misionarii introduc planta si in Lumea Noua, creand rapid mici plantatii in jurul misiunilor din Caraibe, America Centrala si de Sud. Este unul dintre atuurile lor in fata populatiei bastinase care preia planta ca pe un panaceu universal cu functii mistice. In acelasi timp, aceste plantatii vor scadea treptat importanta vechilor surse de aprovizionare, ajungand practic sa scoata din circuitul comercial traditionala Socotra.
Spaniolii isi dezvolta primele plantatii comerciale in Caraibe, portughezii - in Barbados, iar olandezii - in Curacao. Pasta foarte groasa de culoare aproape neagra, obtinuta prin fierberea la foc mic a sucului era exportata in special in Europa. In afara de aceasta se comercializa si un extract procesat la temperaturi foarte mari care conduceau la un proces de cristalizare, obtinandu-se o transparenta specifica, astfel ca produsul a fost denumit Aloe lucida.
John Goodyew este cel care traduce tratatul medical al lui Dioscorides in engleza si tot el este cel care face prima referire stiintifica la Aloe vera. In 1753, apare prima descriere a plantei Aloe vera pe care o datoram parintelui taxonomiei moderne Carolus Linnaeus sau Carl von Linne.
Intre 1700 si 1800, s-au inmultit importurile si in Anglia au aparut prestigioase si rafinate sere de plante grase, printre care se numarau si diverse specii de Aloe. In 1693, are loc la Londra prima tranzactie documentata pentru ca 150 de ani mai tarziu, in 1843, Londra sa inregistreze apogeul utilizarii plantei in productia de preparate medicinale.
Este si momentul in care plantei incep sa-i fie dedicate studii stiintifice. Astfel, dupa ce, in 1820, este mentionata in United States Pharmacopoeia, prima enciclopedie medicala moderna, ca fiind cel mai eficient purgativ si principalul ingredient in creme protectoare ale pielii, in 1851, doi cercetatori englezi, Smith si Stenhouse, identifica si denumesc prima componenta, aloina. Impreuna cu aloemodina, aceasta este citata in British Pharmaceutical Codex in 1907 cu indicatii de utilizare corespunzatoare actiunii lor purgative.

Istoria moderna
Studiile sistematice si aprofundate aveau sa demareze insa abia dupa 1930. Prima lucrare moderna de cercetare medicala este publicata de C.E. Collins, in 1934, in Statele Unite, privind utilizarea de Aloe vera in tratarea dermatitelor provocate de radiatiile solare, pentru ca in 1935 studiile sa se extinda si asupra dermatitelor severe, provocate de tratamentele pe baza de radioterapie, care la acea data erau la inceput, conducand de multe ori la arsuri extinse. Rezultatele erau tulburatoare. Primele efecte se inregistrau dupa 24 de ore de la inceperea tratamentului si pielea era complet refacuta dupa cinci luni. Aceste rezultate surprinzatoare au starnit interesul general al comunitatii medicilor dermatologi, fiind extinse cercetarile, atat pe animale, cat si pe oameni, astfel ca in1959 Ministerul Sanatatii American atesta in mod definitiv capacitatea regeneratoare a tesuturilor cutanate de catre preparatele pe baza de Aloe vera. In aceste cercetari au fost implicate nume cu greutate ale medicinei americane, precum Carroll S. Wright, Adolph B. Loveman, Archie Fine, Samuel Brown si Frederick B. Mandeville, care incep sa utilizeze Aloe vera. La randul lor T. Rowe, B.K. Lovell şi Lloyd M. Parks constata ca preparatele din Aloe vera asigura o vindecare mai rapida a arsurilor decat orice alt medicament cunoscut in epoca.
Studii paralele erau intreprinse in U.R.S.S. asupra altor doua specii, Aloe arborescens si Aloe striatula, fiind demonstrate in plus efectele asupra degeraturilor, taieturilor, pustulelor, eczemelor, iritatiilor, psoriazisului, neurodermitei si chiar a cancerului, dar si actiunea vermifuga si eficacitatea unor tratamente bazate pe extrasele de Aloe in cazul bolilor pulmonare, fiind izolate in acelasi timp diferite substante active prezente in planta, precum acidul salicilic sau cinamic.
In 1950, medicul R.Y.Gottschall a demonstrat ca seva de Aloe fiarta distruge bacilul Koch, putand trata astfel tuberculoza, iar in 1953, C.C. Lushbaugh si D.B. Hale au demonstrat eficacitatea preparatelor pe baza de Aloe in tratarea ulcerului.
Dar aportul cel mai important pentru extinderea utilizarii preparatelor pe baza de Aloe il constitue rezultatele farmacistului texan Bill Coats obtinute de acesta la sfarsitul anilor ‘50. Dificutatea cea mai mare in utilizarea medicala a Aloei o reprezinta faptul ca aceasta este rapid oxidata, pierzandu-si calitatile terapeutice. Ori Bill Coats a pus la punct primul procedeu modern de stabilizare a pulpei de Aloe care sa inlature problemele nedorite de oxidare si de fermentare. De atunci au urmat nenumarate brevete in acest sens.
Este apoi randul lui Eugene Zimmermann sa demonstreze, in 1969, efectul puternic antiinflamator al preparatelor pe baza de Aloe si capacitatea lor de a distruge un spectru larg de microorganisme ce produc diferite afectiuni bucale, pentru a se demonstra apoi, in 1973, distrugerea unor microorganisme, precum Staphylococcus aureus, Streptococcus viridaus, Candida albicans, Corynebacterium xerosis şi cele 5 tulpini ale Streptococcus mutant. In 1973, un grup de cercetatori din Cairo vin sa completeze aceste rezultate evidentiind noi actiuni asupra afectiunilor cutanate, dar si asupra caderii parului.
In 1978, dr. G.R.Waller, de la Oklahoma State University, a identificat in uleiul de Aloe un spectru larg de aminoacizi, monozaharuri, steroli, B-sitosterolul, care reprezinta un anticolesterolemic si un puternic antiinflamator, dar si lupeol, un puternic tranchilizant si antiseptic. In 1980, medicul John Heggars de la Centrul de Arsuri din Chicago a demonstrat capacitata unor substante active prezente in Aloe vera de a vindeca de sase ori mai repede decat tratamentele clasice, degeraturi si arsuri de gradul III, fara a lasa cicatrici sau variatii de culoare a pielii si permitand inclusiv regenerarea foliculilor de par. Alte studii au evidentiat impactul preparatelor de Aloe Vera asupra digestiei, colicilor, aciditatii gastrice si normalizarea tranzitului intestinal cu reechilibrarea florei intestinale.
A fost evidentiata capaciatea Aloei vera de a distruge virusi care produc gripa, pojar, varsat de vant si alte infectii virale.
Dar poate cele mai spectaculoase rezultate sunt cele obtinute la Dallas, in 1987-1988, si completate de medicii din Philadelphia, in 1990, in cazul bolnavilor de SIDA. Astfel a fost oprita reproducerea virusului in celulele infectate, a fost distrus virusul din sange, unii pacienti devenind chiar seronegativi. Nu mai putin importante sunt rezultatele obtinute, in 1989, la Okinawa in cazul cancerului pulmonar, al leucemiei si sarcomului, fiind identificati trei agenti antitumorali. Cercetarile intreprinse in America, in anii ’80-‘90, conduc la rezultate importante si in cazul retrovirusilor, a bolilor de inima, a diabetului, artritei, astmului, a afectiunilor hepatice, a combaterii obezitatii, dar poate, in primul rand, in cazul leucemiei, al cancerului sistemic si al tumorilor tesuturilor moi. In afara de o multime de rezultate diverse se pot distinge insa in prezent doua directii principale in jurul carora se grupeaza majoritatea rezultatelor. Regenerarea tesuturilor epiteliale, in special epiderma si tractul gastrointestinal, si fortificarea sistemului imunitar, cu implicatii directe in combaterea cancerului si a SIDA.
In mai 2000, aparea in Journal of Pharmacy and Pharmacology un articol care demonstra actiunea antitumorala a extractului DEHP din Aloe Vera Linne asupra trei tipuri de celule leucemice, evidentiindu-se o inhibare de crestere de 95%.
In iunie 2000, Asociatia Americana de Cercetari Impotriva Cancerului publica rezultatele unor cercetari asupra unei hydroxyanthraquinone, Aloe Emodin (AE), prezenta in Aloe vera, care inhiba tumorile neuroectodermice, fara a prezenta nici o toxicitate pentru organism sau pentru celulele sanatoase. Concluziile sugerau ca actiunea specifica a acestei substante reprezinta o noua abordare conceptuala a luptei impotiva cancerului.
In iulie 2001, International Immunopharmacology publica rezultatele obtinute la Universitatea Nationala din Coreea de Sud asupra actiunii antivirale si antitumorale a carbohidratului Acemannan din gelul Aloei vera. S-a demonstrat ca acest carbohidrat activeaza raspunsul sistemului imunitar, actionand direct asupra celulelor dendritice DCS, care joaca rolul principal in declansarea raspunsului imun.
In februarie 2002, The American Journal of Dermatopathology publica rezultatele obtinute cu privire la constituentul Aloe Emodin al frunzelor de Aloe vera, care este nontoxic pentru celulele normale, dar prezinta o toxicitate specifica fata de celulele tumorale neuroectodermice fiind pusa in evidenta inclusiv actiunea la nivel cromozomial. Substanta se califica astfel pentru tratarea acestor tumori.
In 2003, erau publicate cercetarile intreprinse la Universitatea din Bangkok cu privire la inhibarea proceselor inflamatorii in cazul arsurilor cu ajutorul Aloei vera, punand in evidenta actiunea acesteia la nivel celular printr-un sistem complex de analize de laborator de ultima generatie.
In 2004, s-a demonstrat la Universitatea Chineza din Hong Kong ca polizaharidele denumite PAC-I, PAC-II si PAC-III separate din Aloe vera sunt netoxice si au o puternica actiune antitumorala.
Un alt rezultat remarcabil al cercetarilor acestor ani priveste actiunea unui polimer DRP extras din Aloe vera care creste eficienta de transport a oxigenului de catre sange, putand salva viata in cazul hemoragiilor puternice, rata de supravietuire crescand de la 50% la 80%.
Rezultatele enumerate reprezinta, in mod evident, doar cateva date sugestive cu privire la cercetarile intreprinse in ultimele decenii, numarul lor fiind evident mult mai mare si implicand mult mai multe colective de cercetare. Dar cu toate ca aceste rezultate sunt obtinute de diverse colective de cercetare din America, Canada, Europa, Japonia, Rusia, China, Egipt, Arabia Saudita, India etc., iar rezultatele sunt confirmate si reconfirmate de diferite studii independente, comunitatea medicala internationala tinde mai degraba sa le ignore, admitand cel mult eficacitatea in zona cosmeticelor.

Acceptare si neacceptare
Dupa cum afirma Bill C. Coats, in 2003, Aloe vera este o victima a propriului renume. Popularizarea ei de-a lungul timpului ca panaceu universal este greu de acceptat de spiritul modern. In plus, un grup de sustinatori infocati ai acestui remediu natural fac mai mult rau decat bine prin abordararea intransigenta si nenuantata a problemei. In plus, dat fiind renumele ei, rafturile hipermarketurilor sunt pline de cele mai felurite produse care se lauda cu continutul lor de Aloe vera. De la sucuri la detergenti, totul contine Aloe vera. Din pacate, majoritatea acestor produse, daca nu-ti fac rau, oricum, nici bine nu-ti fac. Atunci cum sa mai poti crede in eficacitatea acestei plante?
Prima problema provine din faptul ca nu exista nici o metoda sigura de a determina cu precizie concentratia de Aloe vera dintr-un anumit produs. Astfel, multe produse contin cantitati mult prea mici pentru a putea avea efect, dar contin tot felul de adaosuri chimice absolut nesanatoase. Unele produse ar trebui sa prezinte o concentratie chiar si de 90% pentru a fi eficiente, iar altele oricum peste 30%. Dar, de cele mai multe ori, concentratiile sunt infime.
Apoi sunt multe specii de Aloe in afara de Aloe vera, iar eficacitatea acestora este cu totul alta. In fine si poate cel mai grav, este foarte greu de stabilizat gelul de Aloe care se oxideaza extrem de repede, astfel ca daca el este prost preparat iarasi nu va avea nici un efect.
Mai grav insa, planta contine substante diferite in coaja verde cu un suc propriu si in gelul translucid din interior. In functie de efectele pe care dorim sa le obtinem trebuie sa folosim o parte sau alta a plantei. Confuziile se intalnesc la tot pasul, iar multi producatori chiar se mandresc cu faptul ca produsul lor contine un extract integral, din intreaga planta. Aceasta nu este o calitate, ci o grava eroare.
In fine, nu putem sa nu sesizam si acea problema generala cu care s-au confruntat si se contrunta toate remediile naturiste. Industria farmaceutica investeste imens in dezvoltarea si omologarea unui nou produs de sinteza, dar obtine apoi profituri pe masura. Un produs natural este la indemana oricui. Pentru ei acesta reprezinta atunci, in mod evident, un concurent de temut si in plus, in mentalitatea lor, cu totul neloial. Ca atare, este dusmanul care trebuie anihilat. In plus, produsele naturale se folosesc in general fara prescriptie medicala, iritand prin aceasta si comunitatea medicala. De aceea, remediile naturiste au fost boicotate si au patruns si patrund atat de greu in lumea medicala. In ceea ce priveste Aloe vera, utilizarea ei in cosmetica este relativ acceptata, calitatile ei terapeutice sunt insa fie trecute sub tacere fie negate efectiv, cu toate ca numarul cercetarilor de laborator, dar si clinice, care ii atesta valoarea, sunt nenumarte si in continua crestere. Dar, in primul rand, sunt realizate de specialisti de prestigiu in laboratoare si clinici de renume.
In acest sens cel mai edificator este probabil cazul inregistrat anii trecuti in Florida. Dr. Daniel Mayer si nutritionistul Joseph Di Stefano utilizau un extract de Aloe, realizat de Ivan Danhoff, MD, PhD, considerat o autoritate a Texasului in materie de Aloe vera si care era in curs de a obtine statutul de IND (Investigational New Drug Status), mai avand nevoie pentru aceasta de rezultatele in curs de finalizare ale Dr. Daniel Mayer. Extractul era admnistrat la 100 de suferinzi de cancer in stadii avansate cu rezultate excelente si care erau fericiti de rezultatele obtinute. Numai ca un grup de oncologi au facut o reclamatie pe baza careia FDA-ul a oprit administrarea extrasului si cu aceasta si a omologarii, cu toate ca unii dintre bolnavi nu aveau nici o alta sansa de supravietuire si cel putin opt au murit in lunile urmatoare. Dincolo de eficacitate, produsul era si ieftin. Unii critici, mai vocali, au comparat incidentul cu un act de terorism (A terrorist attack exactly one month after 9/11 occurred in Tampa, Florida. But these terrorists were from the FDA, state health services bureaucrats and local sheriffs.).