La umbra nucului batran...

Imprimare

Vorbim despre un copac frumos, puternic si falnic, pe care il stim din curtea sau din gradina bunicilor de la tara, mai ales pentru gustoasele sale fructe, dupa care obisnuiam sa ne cataram in copilarie, cam in perioada in care incepea anul scolar... Copacului pe care il stim de la noi din tara i se spune nuc comun, nuc persan sau nuc englezesc (datorita faptului ca englezii erau comerciantii care transportau nuci in Evul Mediu, caci in Anglia nu existau pe atunci culturi de nuci). El are o scoarta neteda, fina si adeseori era plantat pentru a marca un eveniment important in familie.

Potrivit legendei, atunci cand zeii au coborat pe pamant, ei au trait in nuci. De aici numele de Juglans sau Jovis glans – in traducere "ghinda lui Jupiter". Originea cuvantului nuca din limba noastra (cu referire la fructul din interiorul cojii) vine din latinescul nux. Cuvantul latin pentru nuca (miezul), nux sau nucleus, ar putea fi un derivat de la nox, care inseamna "noapte", cu referire la sucul de culoare inchisa al nucii, care era utilizat la vopsitul lanii. Iar numele botanic al nucului, Juglans regia, vine tot de la romani. In latina, Juglans inseamna "ghinda lui Jupiter", iar regia se refera la regalitate. Am putea traduce numele sau latin cam asa: "ghinda/nuca regala a lui Jupiter".
O alta versiune romana, Jovis glans (chiar daca nu este numele botanic), e tradusa tot ca "ghinda lui Jove". Jove este un alt nume al lui Jupiter, cel mai important zeu din mitologia romanilor. La fel, un alt nume al nucului, Nux juglandes, se traduce tot prin "ghinda/nuca lui Jupiter". Deoarece coaja nucii este oarecum asemanatoare cu creierul uman, cuvantul afgan pentru nuc este charmarghz, care inseamna "patru creiere". Denumirile germanice Wallnuss si Welsche Nuss au radacini teutone. Iar pentru ca multe cuvinte englezesti provin din germana, e simplu de observat ca germanul wallnuss a devenit walnut in engleza...
Nucul apare insa si in mitologia vechilor greci. Dionysus s-ar fi indragostit de Carya, iar cand aceasta a murit el a transformat-o intr-un nuc. Zeita Artemis i-a dus vestea tatalui ei si a dat ordin sa fie construit un templu in amintirea ei. Coloanele acestuia, sculptate in lemn, in forma unor femei tinere, au fost numite cariatide sau nimfe ale nucului. Astfel, nucul a dat imaginea unui celebru element al arhitecturii vechilor greci. Exista multe legende si superstitii care au legatura cu nucul. Romanii il asociau si cu Iunona, zeita femeilor si a casatoriei si sotia lui Jupiter. De aici a rezultat un obicei de nunta, acela de a se arunca nuci peste mire si mireasa, ca simbol al fertilitatii. Femeile romane purtau la ele, adeseori, nuci, pentru a atrage fertilitatea.
In localitatea Poitou din Franta, mirele si mireasa danseaza in jurul nucului urias din centru. Satenii considera ca, participand la acest dans, mireasa va avea mai mult lapte pentru viitorul bebelus. Tot in Franta, la tara se atarna o sacosa cu nuci din tavanul bucatariei, ca semn al abundentei. Nucile erau, de asemenea, un simbol al longevitatii. Iar unii tineri francezi de la tara considerau ca nucii au puteri afrodiziace, astfel ca strecurau cate o frunza de nuc in pantoful femeilor tinere pe care le placeau... Exista, de asemenea, o legenda care spune ca printre darurile celor trei magi aduse lui Iisus se numarau si nuci.
Nucul european (Juglans regia L.) este un copac impunator – poate atinge pana la 35 de metri in inaltime si pana la 2 metri in diametru (trunchiul). Face parte din familia Juglandaceae, din genul Juglans, care are aproximativ 20 de soiuri. Are o coroana bogata, frumoasa si umbroasa si traieste pana la 70 de ani. Infloreste tarziu, in luna iunie, iar nucile se coc abia in septembrie, octombrie. Se acomodeaza in orice fel de soluri: nisipoase, argiloase si lutoase, acide, neutre si alcaline; totusi, le prefera pe cele umede si pe cele bine drenate. Nu creste la umbra si nu il prea intalnim in paduri mixte, alaturi de alti copaci, ci mai degraba in palcuri izolate, alaturi de alti nuci. E destul de sensibil la gerurile iernii si la ingheturile tarzii ale primaverii.
Aceasta specie se simte bine in aproape toate zonele cu clima temperată de pe glob. Originea sa este dificil de stabilit, deoarece astazi intalnim nuci peste tot in Europa. Totusi, se pare că primii nuci ar fi crescut in Muntii Carpati, in regiunea Balcanilor si in Anatolia. Alti cercetatori sustin ca si in Spania. Altii vorbesc despre Persia. In orice caz, in zilele noastre, nucul este cultivat peste tot in Eurasia, din China pana in Europa de Vest. Cele mai intinse paduri de nuc se afla in Kirgisztan, urmat de Tadjikistan si Uzbekistan, precum si in zona Muntilor Himalaya.
Este sigur insa ca nucile si uleiul extras din ele erau cunoscute din timpuri stravechi. Unii cercetatori sustin ca nucul ar fi disparut in multe zone din nordul Europei in timpul glaciatiunilor si ca ar fi fost reintrodus de catre invadatorii barbari si de catre cuceritorii romani. Odata ce cultivarea nucului a fost reluata, acesta s-a extins pe zone tot mai largi. Atat nucul nostru, nucul european (J. regia), cat si nucul negru sau american (J. Nigra) sunt copaci foarte importanti pentru om datorita lemnului, excelent pentru realizarea mobilierului, de pilda, dar mai ales datorita fructelor sale, nucile.
Inainte de anul 1740, in Anglia si in Franta, nucul era lemnul preferat pentru industria mobilierului, fiindu-i apreciata mai ales culoarea (dupa aceea, a fost inlocuit de mahon, care incepuse sa fie importat in Europa). Celebrul scaun in stil Rococo (Franta) sau scaun englezesc din epoca se facea din nuc sau, mai tarziu, din nuc combinat cu mahon. Acest scaun a pornit de la o forma medievala (aceasta poate fi vazuta in picturile lui Bruegel cel Batran si chiar in unele biserici si vechi hanuri din sudul Europei de astazi), care ulterior a fost stilizata. I s-a spus scaun Windsor sau scaun Philadelphia si a fost foarte popular peste tot in lume, in epoca.
Din vremuri indepartate, nucile au fost si sunt considerate o hrana foarte importanta. Au fost gasite nuci in pesterile din Shanidar din nordul Irakului, dar si la mare distanta de Persia, tocmai in Elvetia, datand din Mezolitic. Tot in Elvetia, in regiunea lacurilor, au fost gasite nuci din Neolitic. In Perigord (Franta) s-au descoperit coji pietrificate ale unor nuci care au fost prajite tot in perioada Neoliticului, adica cu peste 8.000 de ani in urma. In jurul anilor 2000 i.H., in Mesopotamia, chaldeeni au lasat inscriptii pe tablite de lut in care se vorbeste despre livezile de nuci din faimoasele Gradini Suspendate ale Babilonului. Exista dovezi ale consumului de nuci din aceeasi perioada, pe stelele care contin Codul lui Hammurabi, in sectiunea dedicata alimentelor. Iar in Vechiul Testament, regele Solomon vorbeste cu incantare despre livada sa de nuci: M-am coborat in gradina cu nuci sa vad verdeata din vale, sa vad daca a inmugurit via si daca au inflorit rodiile (Cantarea Cantarilor 6:11). In Persia, doar familia regala avea voie sa consume nuci, carora li se spunea "nuci regale".
In orice caz, chiar daca persanii e posibil sa fi cultivat un soi superior de nuc, se pare ca nucul a inceput sa fie cultivat la scara larga de catre vechii greci. Nucii din Grecia erau mici si nu produceau o cantitate importanta de ulei. Cand grecii au aflat de nucii mai mari ai persanilor, au inceput sa-si imbunatateasca soiurile din culturile de nuci. Vechii greci foloseau nucile ca aliment si ca planta medicinala, dar obtineau din nuc si vopsea pentru par, lana si haine. Cam la 100 de ani dupa ce grecii foloseau deja in mod curent produsele obtinute din nuc, romanii au descoperit si ei avantajele acestuia si au fost dispusi sa plateasca mult pentru luxul de a consuma nuci alaturi de alte fructe, ca desert. In ruinele Pompeiului au fost gasite nuci intregi, cu coaja, printre alimentele care se aflau pe masa din Templul lui Isis in 24 august 79, ziua in care a erupt Vezuviul.
Chiar daca nu exista marturii scrise despre cum a ajuns nucul in Kashmir, acolo existau multi nuci, iar de acolo se pare ca ar fi ajuns in China, ceva mai tarziu, in perioada Dinastiei Han (intre anii 206 i.H. si 220 d.H.). Comerciantii ar fi adus nucile si nucul din zona Mediteranei in restul Europei incepand cu secolul al 3-lea d.H., insa aceasta teorie e oarecum contrazisa de descoperirile din Elvetia si Franta. Prima mentiune a nucului in Anglia dateaza din 1567, in Encyclopaedia Britannica. Insa nucul a patruns cu adevarat in insulele britanice abia dupa Primul Razboi Mondial, cand englezii si-au dat seama de valoarea sa. In Anglia, la inceput, nucile erau consumate doar la finalul mesei, alaturi de branza. Francezii, in schimb, erau entuziasmati de nuci, inca din secolul al 4-lea, cand au inceput cultivarea acestui copac. Charlemagne (secolele VIII si XIX) a dat ordin ca pe proprietatile sale sa fie plantati nuci. Nucul era atat de apreciat in Franta, incat taranii plateau dari bisericii in nuci!
Nucile sunt considerate, pe drept cuvant, un superaliment, gratie continutului mare de proteine, uleiuri bogate in acizi grasi (precum acidul alfa-linoleic), vitali pentru functionarea celulelor, antioxidanti si antimutagenici. Proteinele si acizii grasi nesaturati din nuca hranesc celulele creierului, imbunatatind activitatea acestuia. Trebuie sa stim ca 28 de grame de nuca contin mai multi antioxidanti decat fructele si legumele pe care le consumam in mod obisnuit intr-o zi. Insa nucile nu sunt doar sanatoase, ci si foarte delicioase! Se consuma raw, prajite sau sarate ori ca ingrediente in cozonaci, prajituri, inghetata etc., precum si in mancaruri dulci, sub forma macinata. Bucatarii cu imaginatie au adoptat nucile, incorporandu-le in numeroase mancaruri, de la supe pana la deserturi. Faina de nuci uscate e, de asemenea, foarte apreciata.
O specialitate deosebit de gustoasa si sanatoasa este mierea cu miez de nuca. Mierea cu nuca Roua Florilor de la Apidava este o miere cu totul speciala. Amestecul de nuca cu miere e mult mai usor de digerat de catre organism, caci mierea, fiind astringenta, echilibrează acizii grasi continuti in nuca. Iar nucile reprezinta, dupa cum stim, o excelenta sursa de proteine si de acizi grasi Omega 3 (50 de grame de miez de nuca reprezinta 90% din cantitatea zilnica recomandata!). In plus, nuca contine arginina, un aminoacid esential care ajuta la reducerea tensiunii sanguine.
Din nuci verzi se face dulceata si gem, dar ele pot fi puse si in otet, pe post de muraturi. In secolele XVII si XVIII, multe carti de bucate din Anglia ofereau retete de muraturi din nuci verzi si uscate. Din nucile coapte se obtine un ulei cu aroma placuta, care poate fi folosit in salate sau la gatit. Insa acest ulei nu rezista mult – rancezeste repede. Coaja verde a nucilor se usuca, iar din ea se extrage acid ascorbic (vitamina C), utilizat ca supliment. Din frunzele de nuc se pot face infuzii. Coaja nucilor coapte are si ea utilizari, in industrie.
Baclavaua, o delicatesa binecunoscuta din Orientul Mijlociu, e un desert preparat din straturi de aluat cu unt si nuci pisate, cu un topping de sirop dulce. Tot in Orientul Apropiat, nucile coapte de jumatate sunt pastrate intr-un sirop dulce timp de cateva saptamani, dupa care sunt consumate. Din Evul Mediu pana spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, europenii zdrobeau nuci si migdale pentru a prepara un lapte bogat, nutritiv, care era o materie prima de baza in gospodarie. In vreme ce oamenii obisnuiti consumau mai degraba nuci salbatice, cei bogati isi permiteau nuci mai mari, mai scumpe, care proveneau din soiurile cultivate.
In timpul foametei din anul 1663, cei saraci si-au epuizat rezervele de miez de nuca. In criza de alimente, au macinat apoi cojile de nuca, le-au amestecat cu ghinda macinata si au preparat un fel de paine aspra. Iar in al Doilea Razboi Mondial, locuitorii micilor sate din regiunea Perigord din Franta, nemaiavand ce manca, si-au procurat proteinele din padurile de nuci din apropiere. Evident, nucul este considerat si o planta medicinala, caci are efecte benefice asupra sanatatii. frunzele sale fiind utilizate in ameliorarea tusei cronice, constipatiei, astmului, anemiei, a unor afectiuni cutanate, precum si in purificarea sângelui.
Uleiul de nucă e antihelmintic, fiind utilizat si pentru probleme feminine. Scoarta are si ea proprietăti astringente si antihelmintice (vermifug). Iar nucul alb (Juglans cinerea), numit si nucul de unt, care creste in estul Americii de Nord, are proprietati laxative. Si tratatele chineze considera nucul una dintre cele mai valoroase plante medicinale, sustinand ca tonifica qi-ul, prelungeste viata, ajuta la pierderea in greutate, hraneste sangele, completeaza maduva spinarii, hidrateaza pielea si inchide culoarea parului. Astazi, nucul este prezent si in remediile recomandate de terapia florala Bach. (Foto: www.istockphoto.com, www.apidava.ro)