Obiceiul bradului de Craciun

Imprimare

Pomul de Craciun este una dintre cele mai raspandite traditii crestine. De asemenea, el reprezinta sarbatorile de iarna in general, nefiind, practice, legat de religie, ci mai mult un obicei laic pus in legatura cu o celebrare crestina, nasterea lui Isus Hristos. Desigur, pomul este un brad, iar acest lucru nu este lipsit de semnificatii.
Originea obiceiului nu este foarte clara, existand multe controverse in legatura cu aparitia sa. Multi spun ca este, de fapt, un obicei pagan, al religiilor politeiste, preluat apoi de crestinism. Copacii si plantele care ramaneau verzi peste iarna au avut, dintotdeauna, o semnificatie speciala. Oamenii obisnuiau sa atarne crengi inverzite deasupra usilor si ferestrelor, pentru a-i feri de spiritele rele, vrajitoare, stafii si boli. Egiptenii aduceau in casa ramuri de palmier pentru a sarbatori solstitiul de iarna, considerat cea mai scurta zi din an. Le considerau un simbol al triumfului vietii asupra mortii. Se pare ca si primele populatii din Insulele Scandinave omagiau bradul, iar druizii tineau in casa ramuri de plante perene, verzi, considerandu-le sacre si simboluri ale vietii vesnice.

Se pare ca, in noaptea de 24 decembrie, romanii alegeau un trunchi de brad, il taiau si il ardeau, fiind un simbol al renasterii divinitatii, al timpului care trece, al trecutului, dar in acelasi timp aratand semnele anului care urma sa vina. Scanteile care sareau din foc ar fi simbolizat, se pare, intoarcerea zilelor mai lungi. Cenusa rezultata din arderea trunchiului era imprastiata apoi pe camp, pentru o recolta viitoare cat mai bogata. Astfel, luminitele din bradul de Craciun de astazi sunt imagini ale scanteilor din foc, beteala ar sta ca simbol al parului zanelor bune, iar globurile ar fi simboluri ale sperantei.
Totusi, altii sustin ca pomul a aparut mai intai in sarbatoarea evreiasca Hannukkah (dar si in Tu'bisvath), deci intr-o religie monoteista. In timpul acestei serbari, evreii sadeau in curte un cedru, in amintirea cedrilor din Liban, din care fusese facuta pardoseala Templului din Ierusalim. Apoi ei puneau in el banuti, bucatele de sticla, de arama si mici oglinjoare pe care scriau ce fapte bune au facut, precum si piersici, caise, mere, turte si azie. Ei urmau, astfel, sfaturile din Psalmii biblici, in care se spune ca Adonai (Atotputernicul) e ca un fermier care arde uscaturile si arunca pomul fara roade in focul vesnic. Bunatatile din crengile pomului care treceau peste gardul curtii erau luate de catre saracii, drumetii si strainii care treceau pe acolo in drumul lor.
Astfel, Iisus stia de acest obicei, inca din copilarie, iar tema pomului cu rod si fara rod urma sa apara deseori in predicile lui. Mai tarziu, cavalerii cruciati si pelerinii calatori au vazut obiceiul pomului la crestinii din Liban si din Siria si l-au adus in Europa, insistand ca Biserica sa il accepte, ca legatura intre Vechiul si Noul Testament si ca simbol pentru faptul ca Iisus Hristos leaga cele doua carti si legi sfinte. Astfel, in unele parti din Europa obiceiul a fost preluat deja din secolul al XI-lea.

Legende si istorie
Legendele povestesc o multime de alte variante despre aparitia si raspandirea acestui obicei al pomului de Craciun in Europa. Unele dintre ele se impletesc cu datele istorice, altele nu.
Se zice ca, in secolul al VII-lea, un misionar englez care a calatorit pana in Germania se folosea de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza Sfanta Treime. Altii spun ca traditia bradului de Craciun a inceput in urma cu o mie de ani, cand Sfantul Bonifaciu, cel care i-a convertit pe germani la crestinism, a vazut un grup de oameni care venerau un stejar. A taiat stejarul, iar in locul acestuia a crescut un brad. Plin de uimire, sfantul a considerat acest bradut un semn de credinta in puterea lui Dumnezeu.
In secolul al XII-lea, in Europa, bradul ar fi fost atarnat de tavan cu varful in jos, pe toata perioada Craciunului. Bradul ar fi fost decorat pentru prima oara in orasul Riga, in anul 1510.
In secolul al XVI-lea, bradul era asezat cu varful in sus si impodobit cu lumanari aprinse, figurine modelate din paine, dulciuri si hartie colorata. Exista si o marturie scrisa a unui calator care a vizitat orasul Strasbourg si care a descris brazii ornati astfel. Tot cam in acea perioada se pare ca a inceput sa i se atribuie si incarcatura biblica, devenind simbol al paradisului, belsugului, inocentei si cunoasterii. Insusi Martin Luther a decorat bradul, la inceputul secolului al XVI-lea, cu lumanari, pentru a le ilustra copiilor sclipirea stelelor de pe cer.
La mijlocul secolului al XVI-lea apareau deja primele targuri specializate in vanzarea de cadouri pentru Craciun, folosite in impodobirea bradului, in Germania. Tot in Germania a fost inventata beteala argintie, in anul 1610, confectionata la acea vreme chiar din argint, fiind taiata cu ajutorul unor mecanisme specializate in folii foarte subtiri.
Cele mai multe decoratiuni care insoteau beteala erau realizate in casa de femeile tinere, care munceau ore in sir decupand fulgi de zapada si stelute, impaturind pliculete pentru dulciuri si cadouri, facand margele si ingeri care erau pusi in varful pomului in inele de lemn.
Se pare ca obiceiul impodobirii bradului de Craciun a patruns in Marea Britanie prin intermediul negustorilor germani stabiliti acolo si care in fiecare an, de Craciun, impodobeau brazi in casele lor. In Franta, obiceiul s-a impamantenit la sfarsitul secolului al XIX-lea, in timpul razboiului franco-german. Acesta s-a raspandit apoi in Olanda, Spania, Italia, Elvetia, Rusia. In Rusia, Ajunul Craciunului era serbat in mijlocul unei paduri de brazi. Acolo era ales cel mai frumos brad, care era impodobit. Decoratiunile constau in beteala din argint, lumanari aprinse si margelute, toate fiind aduse din Germania.
Un alt obicei din acele timpuri era si ca membrii familiei, dar si invitatii sa aiba alaturi un brad mic, pe masa, cadourile aflandu-se langa acesta.
Potrivit altor istorici, pâna in anul 1700, traditia bradului de Craciun ar fi fost legata de landul de pe raul Rin. Abia din secolul al XVIII-lea bradul a devenit o traditie a intregii Germanii.
Aparitia Reginei Victoria si a Printului Albert in revista Illustrated London News, impreuna cu copiii in jurul bradului de Craciun, in anul 1846, a contribuit mult la raspandirea obiceiului de a impodobi pomul, acesta ajungand pana pe coasta de Est a Statelor Unite. Bradul de Craciun aparuse deja in America din anul 1747, in comunitatile germane din Pennsylvania, dar ramasese, pana in acel moment, un obicei izolat
In anul 1892, la zece ani dupa inventarea becului electric, au aparut si primele instalatii electrice pentru pomul de Craciun, iar din anul 1930 s-a incetatenit obiceiul ca brazii de dimensiuni mari si frumos impodobiti sa fie amplasati in locuri publice.
La inceput, in Polonia bradul era impodobit cu stelute, ingerasi si pasari. In Suedia, brazii erau ornati cu figurine care reprezentau animale, copii si ingerasi, toate confectionate din lemn. In Danemarca erau folosite steaguri mici, fulgi de zapada confectionati din hartie si inimioare. In China, toate ornamentele pentru brad erau confectionate din hartie. In Lituania, erau folosite stelute, cuiburi de pasari, precum si figuri geometrice. In fosta zona a Cehiei si Slovaciei, brazii erau decorati initial cu coji de oua cat mai colorate, iar in Ucraina, bradul era ornat cu panza de paianjen pentru a purta noroc in noul an.
Coronita din ramuri de brad isi are originea intr-un obicei germanic precrestin, celebrat in luna decembrie, care mai apoi s-a raspandit in lume, ajungand cu timpul un simbol al Adventului si al Craciunului. Ramurile de brad sunt dispuse in forma de cerc, iar coronita este ornata cu patru lumanari. Se spune ca fiecare lumanare are o anumita semnificatie si anume: prima lumanare este inchinata profetilor, a doua orasului Bethleem, iar ultimele doua lumanari sunt inchinate pastorilor si ingerilor.

Bradul la romani

In Romania, obiceiul impodobirii bradului nu a fost cunoscut pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cand a patruns dinspre nord, suprapunandu-se peste obiceiul local al butucului de Craciun, ritual pastrat inca din vremea romanilor. Totusi, la inceputul secolului XX obiceiul era intalnit aproape exclusiv in casele sasilor din Transilvania. Dupa Primul Razboi Mondial, datina s-a raspandit insa pe intreg teritoriul Romaniei, suprapunandu-se datinei arderii butucului de Craciun.
Chiar daca in traditia noastra populara nu a existat o legatura intre brad si Craciun, bradul a jucat un rol foarte important, dupa unii, inca de pe vremea dacilor. In cele trei momente importante ale vietii omului, nasterea, nunta si moartea, la romani apare bradul. La nasterea unui copil, in unele regiuni se sadea un brad, care era fratele lui simbolic. Si astazi, in unele zone, bradul este important in cadrul ceremoniei nuptial, fiind purtat de obicei de catre cavalerul de onoare atunci cand mireasa merge la biserica. De asemenea, cand murea un copil sau un tanar necasatorit, bradul era impodobit cu dulciuri si turtite, care se impart dupa aceea la pomana. Se considera ca moartea este, in acelasi timp, o nunta, la fel ca in balada Miorita.

Despre legendele si semnificatiile bradului de Craciun a vorbit si Cecilia Caragea in cadrul rubricii Secretele Florilor, realizata de Carmen State.