Era parca in vara lui ’85, vacanta mare pentru gasca noastra mica de liceeni trecuti de treapta si mutati pe treptele blocului. Ne luptam c-o arsita uscata pe care-o fentam cu socata rece facuta de mama-n casa, cu cate-un Cico la cofetaria de la sosea sau – ocazie rara – cu o vafa de fistic. La amiaza, tusti in casa, prea dogorea asfaltul... tzrrrrrrrrrr telefonul: Alo? Nici un glas, dar incepe – memorabil atunci ca si acum – Smoke on the water al lui Purple: tam-tam-tam, tam-tam-tam-tam, tam-tam-tam, tam-tam. Uau! La saispe ani e ceva sa-ti vina zeii rock in sufragerie, la Rosiori. Curge piesa, merge riff-ul ca uns, vin si ultimele acorduri si poc! DJ-ul anonim inchide fara sa scoata o vorba.

A doua zi de pe la doispe fara un sfert eram la post, dadeam ture in jurul telefonului nostru bleu cu receptor albastru (il inlocuise frati-miu, nu mai stiu de ce). Tic-tac, tic-tac, vine ora, tzrrrrrrrrr – telefon: There's a lady who's sure/All that glitters is gold/And she's buying a stairway to heaven… Led Zep, oameni buni, n-auzisem asa ceva vreodata – marturisesc ca ascultam Exploratorii lumii de maine la radio si pentru o clipa mi-a trecut prin cap ca m-au contactat extraterestrii… Tonomatul de amiaza a continuat cu Bohemian Rhapsody a lui Queen, A Day in the Life a celor de la Beatles – nici nu le mai stiu pe toate, de fapt ulterior le-am identificat care-cum. Asa a trecut vara, cu telefoane rock si vorbe iock…
Telefonul bleu imi devenise complice, pranzul ne gasea lipiti intr-o simbioza ureche-receptor pe care-ar invidia-o orice iPod. Asta pana-ntr-o zi cand n-a mai sunat. Nici a doua zi, nici dupa. Am verificat – mama platise factura, cablul era bun, doar ca nu mai suna de amiaza. Pana de Craciun si uitasem de asta. Dar s-a-ntamplat sa sune cand eram toate muierile casei cu mainile prin cozonaci si sarmale, la framantat si-nfasurat. Tzzrrrrr – micutul bleu suna lung. Raspunde mama. Tacere. Nu tu Sa traiesti nea Gogule, sarbatorile cu bine, nici Saru’mana, Ilincuta, nici o vorba. Ma duc sa vad ce-i. Mama statea pe scaunel, cu receptorul mozolit de faina la ureche. Si zambea. Tacea si zambea – iar ea nu prea facea asta de obicei. Pot sa pun mana-n foc c-am vazut cum batea ritmul cu papucul pe mocheta. Si tacea.
- Cine-i, mama?
- Tatal tau, puiule, si-a amintit si el de noi.
- Nu mama, nu ne uitase, vorbisem des la telefon… (Diana Sirghi)